Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Sfinții șapte tineri din Efes
(4 august)


Viețile Sfinților pe luna august

Cînd Deciu avea în stăpînirea sa sceptrul împărăției Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, cu mare mînie împotriva creștinilor de acolo. Atunci toate țările dimprejur, din porunca lui, s-au adunat în cetatea Efesului să aducă jertfe deșerților zei. Iar Biserica credincioșilor era în prigonire, încît mulți robi ai lui Hristos, preoți, clerici și ceilalți credincioși se ascundeau fiecare pe unde puteau, temîndu-se de cumplitul prigonitor. Împăratul, înălțîndu-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetății, aducîndu-le jertfe necurate.

Mai întîi a poruncit celor mai mari ai cetății ca, împreună cu dînsul, să aducă jertfe zeilor și să stropească pămîntul cu sîngele dobitoacelor înjunghiate; iar fumul și duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvîrșindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgînilor cel urît de Dumnezeu. A treia zi împăratul a poruncit să prindă pe toți creștinii și să-i silească la jertfele idolești. Deci, credincioșii erau căutați pretutindeni. Ei erau trași din case și din peșteri, și închiși, ducîndu-i cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Toți creștinii care erau fricoși și mici la suflet, temîndu-se de munci, cădeau din credință și se închinau idolilor înaintea poporului. Auzind și văzînd acest lucru, ceilalți creștini se tînguiau cu sufletele și plîngeau pentru cei ce cădeau de la Hristos și alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credință și mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morți, punîndu-și astfel cu bărbăție sufletele pentru Domnul și Mîntuitorul lumii. Atît de mulți erau cei munciți, încît din trupurile lor cele chinuite și zdrobite, sîngele curgea ca apa, adăpînd pămîntul; iar trupurile celor uciși, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lîngă drumuri, pe altele le spînzurau pe ziduri împrejurul cetății, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porților cetății. Corbii și celelalte păsări mîncătoare de carne, zburînd peste zidurile cetății, mîncau trupurile mucenicești. Multă mîhnire le era creștinilor celor ascunși, căci nu puteau să ia și să îngroape trupurile fraților lor, care erau mîncate de păsări. Ei se rugau tînguindu-se și își ridicau mîinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.

În vremea aceea erau în rînduiala ostășească din Efes șapte tineri. Ei erau fii de cetățeni cinstiți și mari, numele lor fiind: Maxi-milian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin. Aceștia, deși erau născuți din diferiți părinți, cu sufletul erau într-o credință și întru aceeași dragoste, a lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune și în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorîrea trupurilor lor și prin păzirea curăției cea neîntinată. Văzînd în toate zilele răutățile ce se făceau creștinilor și uciderile cele cumplite, își zdrobeau inimile lor, suspinînd și plîngînd. Pe cînd împăratul cu toți păgînii mergeau la jertfe, ei se abăteau și, intrînd în biserica creștinească, se aruncau la pămînt înaintea lui Dumnezeu și, presărîndu-și țărînă pe cap, se rugau cu tînguire.

Făcînd ei astfel, au aflat oarecare pînditori, pentru că în vremea aceea fiecare pîndea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu. Deci, se dădeau la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, și fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă se afla rugîndu-se lui Hristos. Deci, mergînd pînditorii la asupritor, i-au zis: "Împărate, în veci să trăiești! Tu chemi pe cei ce sînt departe și îi silești la jertfe, iar cei ce sînt aproape de tine aceia nu bagă în seamă stăpînirea ta cea împărătească și poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc și se țin de creștineasca credință".

Împăratul, umplîndu-se de mînie, întreba: "Cine este acela, care ar fi potrivnic stăpînirii mele?" Clevetitorii au zis: "Maximilian, fiul eparhului cetății Efesului, și alți șase fii de boieri cinstiți în rînduielile ostășești. Deci, îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă și să-i aducă înaintea sa legați cu lanțuri de fier. Astfel au fost puși sfinții înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi și țărîna pe capetele lor. Tiranul, căutînd la ei, le-a zis: "Pentru ce nu ați fost cu noi la praznicul zeilor? Căci pe toată lumea am chemat la închinarea lor. Acum, apropiindu-se jertfa cea datornică, să le aduceți și voi lor, precum le-au adus toți". Răspuns-a Sfîntul Maxi-milian: "Noi avem de împărat pe Unul Dumnezeu. Acela viețuiește în cer și de a Sa slavă este plin cerul și pămîntul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire și rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere și jertfe necurate nu vom aduce idolilor voștri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre".

Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei cingătorile ostășești, care erau semn de cinstită boierie, zicînd că sînt nevrednici a fi între ostașii împărătești, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor și împăratului. Privind frumusețea tinereților lor s-a umilit de ei și a zis: "Nu este drept ca tinerețea acestora să o pierdem așa iute cu munci; deci, iată, frumoșilor tineri, vă dau vreme să vă gîndiți, ca, înțelepțindu-vă, să vă apropiați de zei și astfel să fiți vii". Zicînd acestea, a poruncit să-i dezlege din lanțurile de fier și să-i lase liberi pînă la vremea hotărîtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrînd să se întoarcă după aceea iar în Efes.

Sfinții tineri, avînd vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinței lor și, luînd aur și argint din casele părinților, împărțeau la săraci în taină și la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicînd: "Să plecăm din cetate pînă ce împăratul se va întoarce, și să intrăm în peștera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în liniște, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfîntului Său nume, ca astfel să putem fără temere să stăm înaintea tiranului și, bărbătește pătimind, să cîștigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejită a slavei, pregătită credincioșilor lui".

Astfel sfătuindu-se, au luat cu dînșii arginți ca să le ajungă cîteva zile pentru hrană și, ducîndu-se în partea de răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peșteră. Ei au petrecut acolo multe zile, lăudînd neîncetat pe Dumnezeu și rugîndu-se pentru mîntuirea sufletelor lor. Pe Iamvlih, ca cel mai tînăr cu anii, l-au rînduit spre slujire, adică să umble prin cetate și să aducă cele de trebuință. Deci, Sfîntul Iamvlih, tînărul cel înțelept, umblînd prin cetate, își schimba hainele sale și se îmbrăca în haine proaste ca să nu fie cunoscut; iar din arginții pe care îi lua, o parte îi împărțea săracilor, iar cu cealaltă care rămînea cumpăra hrană. Fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate.

Iar după multe zile, Sfîntul Iamvlih, plecînd spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului și a auzit și porunca lui dată, ca toți mai-marii cetățenilor și ai oștilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfă zeilor lor; pentru că necuratul acela mult se silea la slujba idolilor. Iamvlih a mai auzit că împăratul a dat poruncă să fie căutați și cei șapte tineri, eliberați pentru o vreme, ca și aceștia, împreună cu ceilalți cetățeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte mult, și îndată a alergat în peșteră la frați, aducîndu-le și puțină pîine; deci, le-a spus lor toate cele ce a văzut și a auzit și cum că ei sînt căutați spre jertfă.

Aceasta auzind-o toți, s-au umplut de frică și, căzînd cu fețele la pămînt, cu plîngere și cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, și s-au încredințat pe ei spre ajutorul și mila Lui. Deci, Iamvlih, sculîndu-se, a pregătit masa, punînd înaintea lor acea puțină pîine pe care o adusese.

Fiind seară, soarele apusese; deci, șezînd ei, au mîncat, întărindu-și trupurile lor pentru primirea chinuitorilor. După ce au mîncat, au stat vorbind între dînșii și, mîngîindu-se unul pe altul și îndemnîndu-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos cu cuvinte lăudătoare de Dumnezeu, au adormit; pentru că de mîhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.

Dar milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale și se îngrijește de robii Săi, a poruncit acestor șapte tineri să doarmă cu oarecare străin și minunat somn. Acela, Care voia să facă printr-înșii în vremea viitoare o minune preaslăvită, a făcut aceasta, ca să încredințeze pe cei care se îndoiau de învierea morților. De aceea, sfinții au adormit un somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca și cum ar fi dormit, zăceau în peșteră, nestricate și neschimbate.

A doua zi, însă, împăratul a poruncit să caute pe acești șapte tineri de neam bun și, neaflîndu-i pe ei, a zis către boieri: "Mi-e milă de acești tineri, deoarece sînt de neam bun și frumoși la chip; deci, socotesc că, temîndu-se de mînia noastră, au fugit undeva și s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi și se vor întoarce spre zeii noștri". Dar boierii i-au răspuns lui: "Nu jeli, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ție și zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut! Ei, după ce au împărțit mult aur și argint săracilor de pe ulițele cetăților, s-au făcut nevăzuți; însă de vei voi, să se cheme părinții lor și cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sînt fiii lor".

Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinți și a zis către dînșii: "Unde sînt fiii voștri, ocărîtorii împărăției mele? Spuneți adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dîndu-le lor aur și argint, i-ați trimis undeva să nu se arate înaintea feței noastre". Părinții au răspuns: "O, împărate, ne rugăm bunătății tale, ascultă-ne și pe noi fără de mînie. Noi nu sîntem împotriva împărăției tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci, pentru ce să murim? Dar, dacă fiii noștri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învățat noi, nici nu le-am dat aur și argint, ci ei singuri, luîndu-l tîlhărește de la noi, l-au împărțit la cei neputincioși și, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peștera cea mare care este în muntele Ohon. Multe zile au trecut de cînd nu s-au arătat de acolo și nu știm dacă mai sînt vii sau au murit".

Împăratul, auzind acestea, a eliberat pe părinții aceia și a poruncit să astupe ușile peșterii aceleia cu pietre mari, zicînd: "Deoarece nu s-au căit și nu s-au întors la zei și s-au ascuns dinaintea feței noastre, să nu mai vadă de acum lumina zilei, și în întunericul peșterii să piară de foame și de sete".

Împăratul și cetățenii nu știau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toți îi socoteau pe ei că sînt vii. Deci, astupîndu-se peștera, doi din postelnicii împărătești, Teodor și Rufin, creștini tăinuiți, au scris pătimirea și numele acestor șapte sfinți tineri pe două tăblițe de plumb și, pecetluindu-le într-un sicriaș de aramă, l-au pus între pietre la ușa peșterii, zicînd între dînșii: "Cînd va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, și cînd va deschide peștera și la arătare vor cunoaște numele și faptele lor din scrisoarea aceasta, atunci va fi arătat celor mai de pe urmă despre dînșii că sînt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, astupîndu-se în peșteră". Astfel peștera aceea s-a astupat și s-a întărit cu peceți.

După aceasta, nu după multă vreme, păgînul împărat Deciu a pierit și după dînsul alți împărați păgîni și prigonitori ai Biserici lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Venind la împărăție Constantin, marele împărat al creștinilor și, după mulți ani, ajungînd sceptrul în mîinile împăratului Teodosie cel Tînăr, în zilele lui s-au sculat niște eretici care ziceau că nu este învierea morților, despre care Însuși Hristos a vorbit Bisericii Sale. De aceas-ta se îndoiau mulți, nu numai mirenii, dar și oarecare episcopi au căzut în eresul acela. Deci, se ridicase prigonire asupra dreptcredincioșilor, de la cei mai mari boieri ai palatelor împărătești și de la arhiereii cei rătăciți din calea cea dreaptă, între care era la toată răutate mergător înainte, Teodor, episcopul Eginei.

De aceea, unii din eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mîngîiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor și cu sufletul, și amîndouă se nimicesc. Iar alții ziceau că numai singure trupurile, în mormînt stricîndu-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplatirea lor, afară de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că socoteau că nu vor putea să învieze și să se scoale după atîtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găsește. Aceasta era o socoteală eretică, căci ei nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Că morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia... Nici cele ce sînt scrise în proorocia lui Daniil: Că cei ce dorm în țărîna pămîntului, se vor scula, unii spre viața veșnică, iar alții spre ocară și spre înfruntare veșnică. Nici cele ce grăiește Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Poporul meu, Eu vă voi deschide mormintele și vă voi scoate dintr-însele...

Neaducîndu-și aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Împăratul Teodosie era în mare mîhnire, văzînd tulburarea Bisericii, și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul cu post și multe lacrimi, ca singur cel Atoatefăcător să fie tuturor sprijinitor asupra vătămării adusă Bisericii Lui. Dar Domnul cel multmilostiv, Care nu voiește să rătăcească și să piară cineva de la credința cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului și suspinele cu lacrimi ale multor credincioși. Deci, a descoperit tuturor la arătare taina cea așteptată a învierii morților și a vieții veșnice. Aceasta a descoperit-o în acest chip: era un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpînul muntelui, ce se numea Ohlon, unde era peștera cea astupată cu tinerii cei adormiți. El, avînd acolo locuința sa, a voit, după rînduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Începînd să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peștera, însă nu știau că acolo este peșteră, ci socoteau că așa sînt pietrele în munte. Ei, trăgîndu-le din munte, au făcut o gaură cît putea să intre omul.

Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpînește viața și moartea, Care înviase pe Lazăr mort de patru zile, a înviat și pe acești șapte tineri, care adormiseră de mulți ani. Acești sfinți mucenici au înviat după porunca Lui cea dumnezeiască, ca și cum s-ar fi deșteptat din somn și, sculîndu-se, au dat lui Dumnezeu rugăciunea cea de dimineață. Apoi, după binecuvîntarea lui Dumnezeu, s-au sărutat unul cu altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deșteptaseră din somnul cel de noapte și nici un semn de moarte nu era într-înșii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate și cu frumusețile tinereților, și toate erau în așa chip, ca și cum erau adormiți de seara. Ei parcă se sculaseră de dimineață și ședeau de vorbă, mîhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le și de prigonirea ce era împotriva creștinilor, și socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutînd spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit în cetate, să le spună și lor. Iamvlih le-a răspuns: "Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun și acum: împăratul a poruncit ca astăzi toți cetățenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toți, să ne închinăm idolilor înaintea feței lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuie".

Atunci Maximilian a zis către toți: "Fraților, să fim gata a ieși și a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Pînă cînd să ședem aici ca niște fricoși? Să ieșim și fără temere să mărturisim înaintea împăratului pămîntesc pe Împăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și pentru cinstea lui să răbdăm pînă la sînge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoșăm de asupritorul cel muritor și de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viața cea veșnică, pe care o așteptăm prin credința în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sîrguiește-te să ne gătești hrană la ceasul obișnuit. Ia și un ban de argint și du-te în cetate să ne cumperi pîine mai multă decît ieri, pentru că ieri ai adus puțină și acum sîntem flămînzi. Vezi de află ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră și întoarce-te degrabă, ca să ne întărim cu hrană, să ieșim de aici de bunăvoie și să ne dăm la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Iamvlih a luat un ban de argint și a ieșit foarte de dimineață, cînd începea să se lumineze de ziuă.

Sfîntul Iamvlih, ieșind din peșteră, a văzut pietrele zăcînd lîngă ușă și s-a mirat foarte. El se gîndea în sine, zicînd: "Ce sînt acestea și cînd s-au pus? Că aseară nu erau! Apoi, coborîndu-se din munte, mergea cu frică și se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască și să-l ducă la împărat. Apropiindu-se el de porțile cetății și ridicîndu-și ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută și s-a minunat mult. Apoi, ori unde își întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri și alte case și se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetății și acolo a văzut chipul crucii pus pe zid și nu pricepea. Deci, înconjurînd toate porțile cetății și văzînd pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte în sine. Apoi, venind iar la poarta dintîi, zicea în sine: "Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decît numai în taină, unde era păzit de credincioși, iar acum este văzut peste tot locul, chiar și pe zidurile cetății! Văd adevărul sau vreo nălucire? Nu este aceasta vreo nălucire din vis?" Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate și, mergînd puțin, a auzit pe mulți jurîndu-se cu numele lui Hristos și mai mult s-a înspăimîntat, gîndind în sine: "Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe față numele lui Hristos, iar acum se preamărește Hristos prin atîtea guri multe! Socotesc că nu aceasta este cetatea Efes, ci alta, căci și zidurile sînt altele și oamenii îmbrăcați cu alte haine!"

Mergînd mai departe, a întrebat pe un om, zicînd: "Cum se numește cetatea aceasta?" Acela a răspuns: "Efes". Sfîntul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gîndea în sine: "Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci, mi se cade să cumpăr pîine și să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvîrșire". Apoi, apropiindu-se de un vînzător de pîine, a scos banul de argint și i l-a dat, ca, oprindu-și prețul cuvenit pentru pîini, de celălalt preț al banului să-i dea bani de aramă. Banul acela de argint era mare, avînd pe el chipul și numele împăraților cei mai vechi. Vînzătorul de pîine, luînd banul de argint, l-a arătat altuia; acela, luîndu-l, l-a dat la altul și apoi s-au apropiat și ceilalți care erau acolo, și, uitîndu-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, și, privind și la Iamvlih, își șopteau unul altuia la ureche: "Cu adevărat tînărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!"

Sfîntul Iamvlih, văzîndu-i că-și șoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dînșii și vor să-l prindă și să-l dea împăratului Deciu. Deci, a zis către dînșii: "Rogu-mă vouă, luați-vă banul acesta de argint, pentru că eu nimic nu voiesc". Dar ei, prinzîndu-l, îl țineau, zicîndu-i: "Spune-ne nouă de unde ești și cum ai aflat de comoara împăraților de mai înainte? Dă-ne și nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai și pe noi părtași la comoară, apoi te vom da judecătorului".

Auzind aceasta, Sfîntul Iamvlih se mira și tăcea, nepricepîn-du-se. Însă bărbații aceia îi ziceau: "Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune de voie ca să nu fii muncit". Însă el nu știa ce să le răspundă lor, și stătea ca un mut. Atunci bărbații aceia au luat de la dînsul brîul și, punîndu-l pe grumajii lui, îl țineau în mijlocul tîrgului. Deci, a străbătut această veste în popor, aceea că un tînăr oarecare, aflînd o comoară, este prins, și s-au adunat la dînsul mulți, care, uitîndu-se la fața lui, ziceau: "Acest om este străin, nici că l-am văzut pe el cîndva". Iar Sfîntul Iamvlih voia să spună ceva despre dînsul, dar nu putea să grăiască de multă mirare.

Uitîndu-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoșteau sau din cei ai casei sale, tată, mamă, ori pe cineva din slugi, dar pe nimeni nu afla sau cunoștea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toți a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nici pe el, nici el pe altcineva n-a cunoscut. Deci, despre prinderea lui vestindu-se prin toată cetatea, a ajuns pînă la auzul antipatului cetății și al episcopului Ștefan, care, în acel ceas, după rînduiala lui Dumnezeu, erau împreună, vorbind între dînșii. Deci, amîndoi au poruncit să aducă la dînșii pe tînărul prins împreună cu banul de argint.

Sfîntul Iamvlih, fiind dus, socotea că îl duc la împăratul Deciu, dar mai cu dinadinsul privea spre popor, vrînd să vadă pe cei știuți; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Deci, fiind dus la antipat și la episcop, care tocmai ședeau împreună și luînd ei banul cel de argint și uitîndu-se la el, se mirau că era foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: "Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?" Sfîntul Iamvlih a răspuns: "Nu știu nici un fel de comoară. Aceasta numai știu, că din averile părinților mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Însă, mă minunez și nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta". Antipatul a zis: "De unde ești tu?" Sfîntul a răspuns: "Mi se pare că din această cetate". Antipatul a zis: "Al cui fiu ești tu? Oare este cineva care te știe, să vină să mărturisească pentru tine și apoi te vom crede?" Deci, Sfîntul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moșilor, ale fraților săi și ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i știa pe dînșii. Atunci antipatul a zis: "Nu spui adevărul, ci minți; pentru că ne spui nume străine și neobișnuite, de care niciodată nu am auzit".

Sfîntul, nepricepîndu-se, tăcea, căutînd în jos. Unii ziceau că este nebun, iar alții ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Deci, antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicîndu-i: "Cum putem să te credem pe tine, cînd zici că banul acesta de argint este averea părinților tăi, cînd pe el este chipul și numele lui Deciu, împăratul cel de demult, și de la moartea lui au trecut aproape 200 de ani. Argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinții tăi sînt atît de bătrîni, încît să-și aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult și să aibă banii lui? Tu ești tînăr, nu ai nici treizeci de ani, și voiești să amăgești cu meșteșugul tău pe bătrînii și înțelepții Efesului? Te voi arunca în temniță, îți voi da bătăi multe, și nu te voi lăsa, pînă ce nu vei spune adevărul, dacă este comoara găsită de tine!"

Acestea auzindu-le Sfîntul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului, și s-a minunat cînd a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzînd cu fața la pămînt, a zis: "Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneți-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, și eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta sau nu?" Iar episcopul i-a zis lui: "Nu este, fiule, în vremea de acum și în țările acestea un împărat care să se numească Deciu; decît numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărățește dreptcredinciosul împărat Teodosie". Atunci Iamvlih a zis: "Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeți cu mine și vă voi arăta în peștera din muntele Ohlon pe prietenii mei; ca să știți de la dînșii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din fața lui Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peștera aceea; iar pe Deciu l-am văzut ieri intrînd în cetatea Efesului; însă acum nu știu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?"

Atunci episcopul s-a gîndit în sine, zicînd: "Dumnezeu voiește ca prin trimisul acesta să ne descopere vreo oarecare taină!" Apoi a zis către antipat: "Să mergem cu dînsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate". Atunci episcopul și antipatul, sculîndu-se, au mers cu tînărul, cu mai-marii cetății și mulțime mare de popor venea după dînșii. Ajungînd la muntele acela și la peșteră, a intrat Iamvlih întîi în peșteră, iar episcopul și ceilalți oameni, urmîndu-i lui, au găsit în gura peșterii, între două pietre, sicriașul de aramă pecetluit cu două peceți de argint. Episcopul și antipatul, deschizînd sicriașul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăblițe de plumb pe care era scris: "Acești șapte sfinți tineri au fugit din fața asupritorului Deciu. Ei se numesc astfel: Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin. Ei s-au ascuns în peștera aceasta, care din porunca lui Deciu astupîndu-se, s-au sfîrșit în ea mucenicește acești sfinți tineri, căci pentru Hristos au murit!" Aceasta citind-o, toți s-au minunat și cu glas mare au preamărit pe Dumnezeu.

Apoi, intrînd în peșteră, au găsit pe sfinți șezînd plini de bucurie, cu fețele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu și înflorind cu frumusețile ca niște flori. Deci, văzîndu-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetății și poporul s-au închinat pînă la picioarele lor și au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinții tineri le-au spus lor toate cele despre dînșii și despre Deciu tiranul, și ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva creștinilor. Atunci îndată episcopul și antipatul au trimis o scrisoare la împăratul Teodosie, zicînd: "Să poruncești stăpînirea ta, ca degrabă să vină niște bărbați cinstiți, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăție; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinților celor ce au înviat acum".

Auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare și îndată s-a sîrguit să meargă singur la dînșii. Deci, plecînd cu boieri și cu mult popor din Constantinopol la Efes, a fost întîmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Episcopul, antipatul și ceilalți mai mari ai cetăți l-au dus în peșteră, în care, intrînd și văzînd pe sfinți ca pe îngerii lui Dumnezeu, au căzut la picioarele lor, închinîndu-se; iar ei, întinzîndu-și mîinile, l-au ridicat de la pămînt. Sculîndu-se, împăratul i-a cuprins cu dragoste, i-a sărutat și a plîns pe grumajii lor. După cinstita sărutare, împăratul a stat pe pămînt în dreptul lor și, privind spre dînșii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci, a grăit către ei: "Stăpînii mei, în fața voastră mi se pare că văd pe Hristos, singur Împăratul și Stăpînul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormînt și care acum v-a înviat pe voi cu Cuvîntul Lui cel Atotputernic. El a voit să ne arate și să ne adeverească pe noi, pentru învierea morților ce va să fie; că cei ce sînt în morminte, auzind glasul lui Dumnezeu, vor învia și vor ieși din mormînt nestricați".

Sfîntul Maximilian a zis către împărat: "De acum împărăția va fi a ta, pentru credința ta cea puternică, și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfînt. Deci, să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu și ca dovadă de învierea cea de obște". Sfinții au zis către împărat și alte multe cuvinte folositoare de suflet, la care împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii și tot poporul ascultau cu dulceață cuvintele lor.

Scriitorul grec al faptelor bisericești, Nichifor al lui Calist, adaugă și aceasta: "Că împăratul s-a împărtășit șapte zile la masă împreună cu dînșii și le slujea lor". După multe vorbiri, privind spre dînșii cu dinadinsul și îndulcindu-se de vederea feței lor, i-a văzut plecîndu-și iar capetele la pămînt și adormind cu somnul morții, după porunca lui Dumnezeu. Deci, împăratul, stînd lîngă dînșii, a plîns împreună cu cei ce erau cu el. El a poruncit să se facă șapte racle de argint și de aur, în care să se pună trupurile sfinților.

În noaptea aceea, sfinții s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească pe pămînt, precum s-au odihnit și mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulți episcopi, făcînd praznic luminos, și cinstind cu vrednicie pe sfinții mucenici. Împăratul, făcînd multe milostenii săracilor, scăpătaților și țării aceleia, și pe cei ce erau în legături eliberîndu-i, s-a întors la Constantinopol, bucurîndu-se și slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-i fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor Amin.

Notă - Cîți ani au dormit sfinții tineri, adică de la Deciu pînă la învierea lor, nu s-a spus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful și Sinaxarul lunilor spun de 192 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăția lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinții au dormit 170 de ani și au înviat în anul 23 al împărăției lui Teodosie. Iar cel ce va voi să știe adevărul, să caute anii lui Deciu și ai lui Teodosie, care aici de față s-au pus astfel:

Deciu, după adormirea celor șapte tineri, a pierit în anul 254, după întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul; iar Teodosie cel Tînăr a luat împărăția în anul 408. Sfinții șapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos și a noului Hronograf care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăției lui Teodosie cel Tînăr. Prologul pe Octombrie, în 22 de zile, povestește că în anul 38 al împărăției lui s-au sculat sfinți șapte tineri. Deci, tot cel ce va voi să numere anii de la împărăția lui Deciu pînă la împărăția lui Teodosie cel Mic, pînă la 23 de ani, și pînă la 38 de ani ai împărăției lui, și vor vedea cu adevărat, cîți ani au dormit sfinții șapte tineri.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna august


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site