Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Antonie Romanul, din cetatea Novgorodului
(3 august)


Viețile Sfinților pe luna august

Cuviosul Antonie s-a născut și a crescut în Roma cea veche, pe vremea cînd Biserica Apusului se despărțise de dreptcredincioasa Biserică a Răsăritului. Copilul, fiind dat la învățătura cărții, a învățat nu numai limba latină, ci și limba greacă, învățînd a citi și a înțelege dumnezeiasca Scriptură. Venind el în vîrstă, a fost deprins de părinții lui cu sfînta credință, și s-a întărit în ea din citirea cărților, la care se nevoia foarte mult și lua aminte la învățăturile Sfinților Părinți, care au luminat dreapta credință prin cele șapte Sinoade a toată lumea și au întărit-o. De acelea el se ținea foarte mult.

Apoi, părinții lui ducîndu-se către Domnul, tînărul a început a împărți la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deșertăciunile lumești și să slujească lui Dumnezeu. El voia să iasă din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările și dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat averea ce rămăsese într-un poloboc, adică aurul și argintul, vasele bisericești și alte lucruri scumpe, și, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsîndu-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Aflînd el acolo în pustie oarecare monahi viețuitori, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să viețuiască împreună în rînduiala lor. Dar aceia, abia au voit de l-au primit, de vreme ce îl vedeau tînăr, neavînd decît 18 ani.

Deci, Antonie, sălășluindu-se în pustie cu acei monahi plăcuți lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și a viețuit acolo 20 de ani, supunîndu-se la toată ascultarea și la toate nevoințele pustnicești. Apoi, ridicîndu-se contra binecredincioșilor creștini prigoana cea desăvîrșită, de către călcătorii de lege și ajungînd și în locașurile pustnicești, mulți dintre ei au fost prinși și munciți, iar alții au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, plecînd de acolo, a trecut prin pustietăți și prin locuri neumblate; deci, găsind la marginea mării o piatră, a stătut pe ea, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu ziua și noaptea. El nu avea colibă, nici acoperămînt, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din pustnicescul său locaș și rodul pe care îl dădea pustia cea de lîngă mare. Fericitul Antonie mînca din ea foarte puțin, o dată pe săptămînă, postind din Duminică în Duminică. Așa s-a nevoit pe acea piatră un an și două luni.

În anul 6614 de la facerea lumii (1106 de la Hristos), în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat niște vînturi groaznice, marea s-a tulburat foarte rău și valurile se ridicau pînă la piatra pe care era cuviosul. Deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul și l-a dus ca într-o corabie ușoară. Atunci, o, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să înoate piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeiești toate îi sînt slujitoare. Piatra înota pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, ședea pe dînsa, rugîndu-se în nevoință. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cît de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în așa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci, îndreptîndu-și mintea către Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, avînd înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.

Deci, i se părea că vede - precum singur a spus mai pe urmă duhovniceștilor bărbați -, sus în nor pe Preacurata Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, ținînd în mîini pe preaveșnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoșată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără trup, se uitase pe sine și se îndulcea de acea vedenie. El a înotat din părțile Romei pe deasupra apelor, trecînd peste ocean, pe rîul Neva, pe iezerul Ladojosc și pe rîul Volga, împotrivindu-se repeziciunilor negrăite, pînă ce a ajuns la marea cetate Novgorod; iar piatra a stat noaptea la mal, unde era mînăstirea. Cuviosul a auzit clopotele de la cîntarea de noapte și s-a înspăimîntat, părîndu-i-se că l-a dus iar la Roma, deoarece nu știa încotro l-a povățuit porunca lui Dumnezeu.

A doua zi, venind oamenii la malul rîului, s-au minunat, văzînd piatra care nu era acolo mai înainte și pe omul cel străin stînd lîngă dînsa; deci, l-au întrebat de unde este. El nu le-a răspuns nimic, pentru că nu știa limba slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci, a stat pe piatra aceea trei zile, nedîndu-se jos de pe dînsa și rugîndu-se lui Dumnezeu să-i descopere cetatea, oamenii și limba. A patra zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră și s-a dus în cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi și astfel să afle ce cetate este. După rînduiala lui Dumnezeu, a găsit un om, care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. El, grăindu-i cu cuvinte grecești, a aflat că știa nu numai limba grecească, dar și pe cea latinească și rusească, pentru că era neguțător și, umblînd prin multe țări, învățase diferite limbi. Pe acela l-a întrebat ce fel de cetate este, ce fel de oameni și ce credință au. Neguțătorul i-a spus: "Cetatea aceasta se numește marele Novgorod, oamenii sînt ruși, avînd credința creștinească și dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească, și arhiereu, pe Nichita; iar stăpînitor al cetății este dreptcredinciosul domn Mistislav Vladimirovici Monomahovici".

Cuviosul Antonie, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a adus la creștini dreptcredincioși. Apoi l-a întrebat iarăși pe neguțătorul acela: "Prietene, te mai rog să-mi spui cîtă depărtare este de la Roma cea Veche pînă la această cetate?" Acela i-a răspuns: "Părinte, cetatea aceea este depărtată și calea pe uscat și pe mare este foarte lungă, că abia într-o jumătate de an se poate trece". Cuviosul s-a mirat de atotputernicia lui Dumnezeu, cum în două zile și două nopți a putut să-l facă a trece atîta lungime de cale.

Deci, închinîndu-se bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia și să-l vadă pe marele arhiereu. Văzînd el frumoasa podoabă a bisericii, rînduiala și arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul; apoi a cercetat și celelalte biserici și s-a întors iar la locul său