Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pătimirea Sfinților Mucenici Macabei și a celor împreună cu dînșii
(1 august)


Viețile Sfinților pe luna august

Mai înainte de a începe povestirea pătimirii sfinților mucenici - care s-a scris pe pămînt în cărțile Macabeilor, iar la ceruri în cărțile vieții veșnice -, este lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvîntare, începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, și a prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credință legea lui Dumnezeu. Această prigonire s-a ridicat mai întîi de către învățătorii cei mincinoși ai legii și de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpînire. Apoi, prin voința lui Dumnezeu care se mîniase, s-au înmulțit limbile cele necurate care stăpîneau pe evrei, și care au umplut de sînge și de urîciuni Sfînta Cetate și sfințenia lui Dumnezeu.

După marea și înfricoșata dărîmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care s-a întîmplat în zilele lui Sedechie, împăratul iudeilor, despre care se scrie în viețile sfinților Prooroci Ieremia și Iezechiel, trecînd șaptezeci de ani și poporul iudeu întorcîndu-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, atunci Ierusalimul împreună cu templul Domnului s-au înnoit cu frumoase și puternice zidiri. Cu toată buna podoabă s-a încuviințat sfințenia Domnului, după asemănarea celei dintîi, precum despre aceasta se povestește pe larg în cartea lui Neemia și a lui Ezdra. Deci, popoarele lui Dumnezeu, înmulțindu-se, locuiau în Palestina ca și mai înainte, iar Sfînta Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credință și prin liniște, multă vreme îndreptîndu-se de boierii și de judecătorii lor care stăpîneau peste dînșii, măcar că erau sub stăpînirea împăraților păgîni. Ei erau în slavă și în cinste dinspre toți; căci și împărații neamu-rilor și mulți stăpînitori, deși erau închinători de idoli, însă cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului și pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste, precum a făcut Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întîmpinînd și văzînd pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui pînă la pămînt; apoi, intrînd în cetate și în templu, au adus daruri și jertfe Domnului Savaot.

Același lucru, după dînsul, l-au făcut și alți stăpînitori elinești. Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului, a trimis multe daruri bisericii Domnului din Ierusalim și a scris către Eleazar arhiereul, rugîndu-l să-i trimită cărțile Legii Domnului și bărbați înțelepți, ca să le poată tălmăci din limba evreiască în limba elinească. După dînsul, un alt Ptolomeu, care se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel Mare, împăratul Siriei, și, venind în Iudeea, a intrat în templu Domnului din Ierusalim și a adus jertfă de mulțumire adevăratului Dumnezeu. Asemenea a făcut și marele Antioh, după ce a biruit puterea Egiptului; s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu și a adus în sfîntul templu mulțumire Domnului cu jertfe. El a dăruit arhiereului mai multe daruri, precum și celorlalți mai mari ai iudeilor.

Într-o cinstire ca aceasta era Ierusalimul din partea păgînilor, asemenea era și templul Domnului. Despre aceasta se pomenește în Sfînta Scriptură, unde se scrie astfel: Înșiși împărații cinsteau locul și preamăreau templul cu multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost pînă cînd cei mai mari viețuitori ai lui, petrecînd în frica lui Dumnezeu, păzeau Legea Domnului și petreceau viață plăcută Lui. Însă, după ce s-au abătut la fărădelegi, atunci toate relele, ca și mai înainte, s-au abătut asupra lor.

Începutul răului a fost astfel: În zilele dreptului și sfîntului arhiereu Onia, care era fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărțile lui Sirah, și pe vremea împărăției lui Seleuc, fiul marelui Antioh ce domnea peste Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminția lui Veniamin. Aceluia îi era încredințată cîrmuirea averilor templului, a slujitorilor, și dregătoria ostașilor rînduiți spre paza templului. Fiind el mîndru și plin de răutate, se împotrivea totdeauna arhiereului și făcea oarecare răutăți în popor. Deci, nesuferind el certările și sfătuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a gîndit să facă supărare nu numai arhiereului, dar și templului. Drept aceea, ducîndu-se la Apolonie, voievodul țării Siriei și Feniciei, i-a spus despre adunarea sinedriului și despre bogăția care este în cămările casei Domnului; și i-a mai spus că se păzește, împreună cu cele bisericești, o vistierie nespus de mare a poporului cel de obște, și zicea că toate acelea pot să cadă în mîinile împăratului.

Voievodul a înștiințat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor, vistiernicul bogățiilor împărătești, ca să ia de acolo vistieriile cele bogate care se aflau în templu, și să le aducă la împărăție. Eliodor ducîndu-se, cînd a început a îndrăzni să facă silă templului și să jefuiască averile ei, care erau adunate pentru hrănirea săracilor, a străinilor, a văduvelor și a sărmanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea: "A fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară și, nesporind nimic, s-a întors la cel ce l-a trimis".

Apoi, nu după multă vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. După el a luat împărăția cel mai rău la obicei, un frate bun al lui, cu numele Antioh, cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de alții Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat și împotriva sfințeniei Lui, făcîndu-se chip al lui Antihrist.

În împărăția lui Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim. Un frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă dregătoria arhierească, a mers la împărat și i-a dat mult aur, cumpărînd stăpînirea Ierusalimului. Acel ticălos iubitor de stăpînire, vrînd să placă împăratului, s-a alipit de păgîni și se făgăduia să aducă poporul evreiesc la păgînism. Astfel, cîștigînd stăpînire de la împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfîntul Onie, fratele său și, făcîndu-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetății și a aduce înăuntru păgîneștile fărădelegi.

El a zidit la marginea Muntelui Sionului o priveliște și școli elinești, făcătoare de născocite înțelepciuni, de lupte tinerești și de jocuri; iar pe tinerii care se deprindeau la acelea i-a rînduit să petreacă în casele desfrînatelor; căci poruncise să fie în sfînta cetate, împotriva legii, și femei destrăbălate, ca, fără de opreală, după obiceiul elinesc, să se săvîrșească poftele trupești. Astfel, băgînd în Ierusalim necurăția elinească, pe mulți i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe preoți i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu și să ia aminte la priveliște, la alergări de cai, la lupte și la toate jocurile și neorînduielile păgînești, cu care, înșelîndu-se cei tineri și fără de minte, lăudau legile și obiceiurile elinești. Deci, părăsind legea lui Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgînilor. Cei ce erau înțelegători și adevărați iubitori ai dreptei credințe, văzînd fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea legii Domnului și pentru spurcarea sfintei cetăți și plîngeau pentru pierzarea poporului de un neam cu dînșii, care mergea în urma lui Iason, povățuitorul cel orb.

Acela, pentru iubirea de stăpînire, a părăsit pe Dumnezeu și legea Lui cea sfîntă și a vîndut libertatea bunei credințe părintești; deci, o sminteală și împiedicare ca aceasta a făcut poporului lui Dumnezeu. Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpînire, a fost izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpînire și iubitor de păgînătate elinească, cu numele Menelae; și ceea ce i-a făcut el mai înainte fratelui său cel drept, tot aceea a pătimit el însuși. Acel Menelae, dînd mai mult aur împăratului, a luat arhiereasca stăpînire și a izgonit pe Iason, iar Sfîntului Onie, cel dintîi arhiereu, i-a mijlocit ucigașa moarte de la păgîni.

Dar, nepetrecînd mult la arhierie, în același chip, a pătimit și izgonire. Căci Lisimah, fratele lui, umplînd mîinile împăratului cu mită, a cîștigat arhieria. Dar și el, răpind tîlhărește vasele și furînd aurul bisericesc, a fost ucis de popor și, Menelae, fratele său, iarăși a luat de la păgînul împărat stăpînirea arhierească.

Făcîndu-se în Ierusalim niște neorînduieli și tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulțea păgînătatea elinească, iar fărădele-gile făcîndu-se la arătare, se necinstea Dumnezeu. Deci, i s-a apropiat izbîndirea lui cea cu dreaptă judecată și s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte mînia lui Dumnezeu, care venea asupra cetății. S-au văzut în văzduh niște cete de oaste adunîn-du-se la război, ostași îmbrăcați cu haine de aur, avînd coifuri pe capetele lor, în mîini săbiile trase și sulițe, și astfel alergau pe cai. Deci, se tăiau cu săbiile unul pe altul; alții ridicau sulițele și pavezele, iar alții se însăgetau cu sulițe. Ei făceau diferite lupte și războaie și ieșea strălucire din arme și din zale în chipul aurului.

Acea vedere era înfricoșată și înspăimîntătoare. Ea s-a arătat pînă la patruzeci de zile și tot poporul era în mare cutremur și în nepricepere, zicînd în sine: "Ce să fie aceasta?" În acea vreme a venit o veste mincinoasă în Ierusalim despre moartea împăratului, ca și cum ar fi murit în războiul Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului. Ierusalimitenii care erau dreptcredincioși s-au bucurat și dănțuiau cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău și păgîn împărat, apoi, înștiințîndu-se că n-a murit, ci este viu și se întoarce din Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dînșii jugul lui și să nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui. Împăratul, înștiințîndu-se de toate acestea, s-a umplut de multă mînie și a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetățeni; pentru că unii dintr-înșii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vîrtos Menelae, mincinosul arhiereu.

De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste și a poruncit ostașilor să ucidă fără de cruțare pe toți cei ce se vor întîmpla pe ulițele cetății; apoi, intrînd prin case, să înjunghie pe bărbați și pe femei, pe bătrîni, pe tineri și pe prunci. Numărul celor uciși în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legați și aruncați în temniță, patruzeci de mii. Mulți din acei cetățeni au fost dați în robia ostașilor, care au îndrăznit a intra cu mîndrie în templul Domnului, avînd înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vînzătorul patriei și al legii. Deci au luat altarul cel de aur, sfeșnicul de aur, cădelnițele de aur și toate vasele cele de mult preț ce erau date de alți împărați spre înfrumusețarea templului. Au luat catapeteasma, coroanele și toată podoaba cea de aur și vistieriile cele tăinuite pe care le-au găsit de aur și argint, pe toate le-au luat. Pustiind și spurcînd templul lui Dumnezeu și umplînd cetatea de sîngiuiri, de risipire și de multă tînguire, s-au întors în Antiohia, lăsînd în Ierusalim și în toată Iudeea, chinuitori mai cumpliți decît ei, spre muncirea poporului lui Israel.

După cîtăva vreme, împăratul Antioh a scris la toată împărăția sa poruncă, ca toate popoarele din toate semințiile să fie una cu dînsul, ținîndu-se împreună de zei și de legile elinești. Toate neamurile s-au plecat la porunca împăratului și mulți din iudei s-au supus aceluia, au jertfit idolilor și au spurcat sîmbetele lor. După cîteva zile, împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat bătrîn și de neam atenian, ca să silească pe toți evreii să se lepede de legile lor părintești, să se închine idolilor și să guste din cele jertfite lor; dar mai ales le-a poruncit să-i silească să mănînce carne de porc, de la care îi oprește legea evreiască. El a mai poruncit ca templul Domnului să o facă capiște idolească, schimbîndu-i numele ei în capiștea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul Zeus să-l pună în locul cel sfînt.

Deci, trimisul acela, venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcînd cu jertfe necurate sfințenia lui Dumnezeu și silind poporul Lui la păgînătatea aceea. Deci, mulți evrei mici la suflet au alergat cu sîrguință la jertfele idolești; însă cei care erau statornici în credință au fugit în munți și în pustii, ascunzîndu-se în peșteri și în prăpăstiile pămîntului, temîndu-se de chinuri și ferindu-se de spurcăciunile idolești. Alții, fiind prinși, erau duși cu sila în ziua nașterii împăratului și în celelalte praznice elinești urîte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfă; dar erau și mulți din acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Și era frică mare peste toate popoarele, dar nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, să țină sîmbăta, să taie împrejur pe fiii lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toți vedeau înaintea ochilor lor chinurile și moartea care îi aștepta.

În vremea aceea, două femei evreice au fost pîrîte la trimisul acela, cum că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor. Atunci, muncitorul a poruncit să le prindă și, spînzu-rîndu-le pruncii de grumaji lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost aruncate jos de pe zidurile cetății într-o groapă, luînd astfel sfîrșitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.

Alții dintre iudei se adunaseră prin peșterile cele din jurul cetății, ca să-și prăznuiască în taină ziua sîmbetei, despre care înștiințîndu-se tiranul, a poruncit ca pe toți să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar și cu rînduiala preot, bătrîn de ani, cu cinstea feței bine împodobit, înfrumusețat cu căruntețile și cu înțelepciunea. El era știut de toți ca un bun învățător de lege în Ierusalim, fiind unul din cei șaptezeci și doi de tîlcuitori, care a tălmăcit cărțile evreiești în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrîn Eleazar se povestește astfel:

Fiind adus înaintea păgînului, cînd îi băga în gură cu sila carne de porc ca să mănînce, voia mai bine să-și aleagă moartea cea slăvită și mucenicească pentru legea Domnului, decît viața cea necinstită și hulită, întru mînierea lui Dumnezeu. Deci, mergînd de voie la chinuri, scuipa din gură carnea cea spurcată de care se atinsese și se dădea pe dînsul chip celorlalți evrei temători de Dumnezeu care voiau să moară pentru Legea Lui, învățîndu-i un singur lucru, că nu se cade a îndrăzni la păcat, nici să mînie cu fărădelege pe Dumnezeu pentru această vremelnică viață, care este iubită de oameni.

Unii din păgîni, arătîndu-se miloși față de Eleazar pentru cunoștința cea de demult cu dînșii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale neoprite de lege, și-i ziceau la ureche: "Primește acestea în locul celei de porc și mănîncă înaintea tuturor, ca și cum ar fi de porc, ca toți, văzîndu-te că mănînci carne, să creadă că mănînci carne de porc, cum poruncește împăratul, că numai așa vei scăpa de chinuri și de moarte!" Dar binecunoscătorul și plăcutul lui Dumnezeu bătrîn, îndată a răspuns către dînșii, zicînd: "Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc în iad, decît să mînii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei sfinte; nici nu se cuvine vîrstei noastre celei bătrîne să ne fățărnicim spre sminteala tinerilor celor mulți. Căci dacă tinerii mă vor vedea făcînd aceasta, la care voi mă sfătuiți să fac, vor zice: "Iată, Eleazar la adînci bătrîneți a lăsat legea părintească și s-a lipit de păgîni!" Așa că dînșii, pentru fățărnicia mea, se vor depărta de la Dumnezeul cel adevărat și vor pieri; deoarece, căutînd la mine, vor începe a defăima legea lui Dumnezeu și a se abate la păgîneasca lege elinească, înșelîndu-se de iubirea vieții cea de puțină vreme; iar eu voi aduce prihană asupra bătrîneților mele, făcîndu-mă pricinuitor pierzării atîtor suflete. Deci, chiar de mă voi izbăvi de muncile acestea, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi putea scăpa, nici viu, nici mort. Mai bine să mor acum, ca, prin răbdare bărbătească, să-mi împodobesc bătrînețile mele, iar celor tineri să le las după mine pildă bună, cînd, cu mărime de suflet și tărie, voi pătimi pentru cinstitele legi".

Astfel grăind, Sfîntul Eleazar a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se arătau că se milostivesc spre dînsul, s-au schimbat pentru cuvintele lui spre mînie și iuțime. Deci, preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu multe chinuri și bătut cumplit. Fiind aproape mort, a suspinat și a zis către Dumnezeu: "Cel ce toate le știi și spre toți privești, Doamne, Tu știi că, putînd să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună voie aceste munci și am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă cu bucurie și cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru slava sfîntului Tău nume". Aceasta zicînd, s-a sfîrșit, lăsînd pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci și la tot poporul, pomenirea morții lui.

*

Să se adauge în cărțile bisericești și aceasta spre pomenirea lui: după cumplita bătaie, au turnat peste rănile lui oțet cu miros greu și l-au aruncat în foc. Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu, ca sîngele și moartea lui pentru neamul evreiesc să fie primite, și-a dat sufletul său.

După sfîrșitul cel mucenicesc al Sfîntului Eleazar, au fost prinși, împreună cu maica lor, șapte frați de neam cinstit și, ca unii ce erau de bun neam, au fost trimiși la împărat în Antiohia spre cercetare. Ei au fost siliți, împotriva legii evreiești, să mănînce carne de porc. Mîncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de depărtarea de Domnul Savaot, în care credeau ei, și dovadă de păgînătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, și pomenind învățătura lui cu bine, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrînd să-și calce legea. De aceea i-au bătut cu vine de bou și i-au muncit mult. Despre muncirea și îndrăzneala lor cea cu bărbăție înaintea chinuitorului, dumnezeiasca Scriptură povestește astfel în cartea Macabeilor:

Unul din Macabei, care era mai întîi, a zis către împărat astfel: "Ce voiești să întrebi și să înveți de la noi? Fiindcă sîntem gata a muri, decît a călca legile cele împărătești". Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să ardă niște tigăi și căldări. Acelea fiind înfierbîntate, a poruncit ca celui ce era între dînșii mai vorbăreț la cuvînt să-i taie limba, să-i jupoaie pielea de pe trup și să-i taie marginile mădularelor trupești; iar frații ceilalți și maica lor să privească. După ce îi tăiase toate mădularele, a poruncit să-l bage în foc și să-l frigă în tigaie, deși abia mai sufla. Aburii înălțîndu-se din tigaie, toți ceilalți, împreună cu maica lor, îl îndemnau să moară cu bărbăție, și-i ziceau astfel: "Domnul Dumnezeu vede și se mîngîie de adevărul nostru, precum de față a arătat Moise prin cîntarea care mărturisește, zicînd: Și pentru robii Săi se va mîngîia.

Cel dintîi murind în acest fel, pe al doilea l-a scos spre batjocură; deci și acestuia i-a jupuit pielea cu perii de pe cap, întrebîndu-l: "Vei mînca carne de porc mai înainte de a se schingiui trupul tău?" El, răspunzînd cu glas părintesc, a zis: "Nu". De aceea și acesta a fost chinuit, ca și cel dintîi. Cînd era în suflarea cea de pe urmă, a zis: "Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viața aceasta de acum, iar Împăratul lumii ne va învia întru învierea vieții veșnice, pe noi, cei omorîți pentru legile Sale". După aceasta a fost batjocorit al treilea; deci, cerîndu-i limba, el a scos-o afară îndată și, întinzîndu-și mîinile cu îndrăzneală și cu bărbăție, a zis: "Acestea le-am cîștigat din cer și pentru legile Lui le defăimez; deci nădăjduiesc să le iau de la Dînsul". Împăratul singur și cei ce erau cu dînsul se minunau de mărimea de suflet a tînărului, că întru nimic nu socotea chinurile.

Acesta sfîrșindu-se, păgînii au luat pe al patrulea și l-au muncit asemenea. Iar cînd era aproape de moarte, a zis astfel: "Mai bine uciși de oameni să așteptăm nădejde de la Dumnezeu, ca să fim iar înviați de Dînsul, căci pentru tine nu va fi înviere!" După aceasta au adus pe al cincilea și l-au muncit și pe el. Acela, căutînd spre dînsul, a zis: "Fiind stricăcios, ai stăpînire peste oameni și faci ceea ce voiești, însă să nu socotești că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să mai aștepți și vei vedea stăpînirea Lui cea mare, cum te va munci pe tine și seminția ta". După aceasta a adus pe al șaselea; și acela, fiind aproape să moară, a zis: "Nu te înșela în zadar că noi pătimim acestea pentru că am greșit Dumnezeului nostru; iar tu să nu socotești că ești nevinovat, începînd a te lupta cu Dumnezeu".

Dar maica cea fără de măsură minunată și vrednică de buna pomenire, văzînd pe cei șapte fii pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăție, pentru nădejdea în Domnul și îndemna pe fiecare din ei cu glas părintesc, fiind plină de vitejească înțelepciune. Deci, întărind gîndul femeiesc cu suflet bărbătesc, zicea către dînșii: "Nu știu cum v-ați arătat în pîntecele meu, pentru că nu v-am dat eu duh și viață, nici n-am alcătuit mădularele fiecăruia; ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc, Acela care a dat viață tuturor, vă va da iarăși duh și viață cu mila sa, căci vă defăimați pe voi singuri pentru legile Lui".

Lui Antioh părîndu-i că este defăimat și trecînd cu vederea glasul de ocară, cel mai tînăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl întărea și cu jurămînt, că-l va face bogat și fericit, dacă se va depărta de la legile părintești; îl va face prietenul lui și-i va încredința averi. Tînărul neluînd aminte nicidecum la acestea, împăratul a chemat-o pe maica sa și a îndemnat-o să-i fie tînărului sfătuitoare spre scăpare. El stăruind mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul său; dar ea, plecîndu-se către dînsul, a rîs de cumplitul chinuitor și a zis cu glas părintesc: "Fiule, miluiește-mă pe mine, care nouă luni te-am purtat în pîntece, te-am hrănit cu lapte doi ani, te-am crescut, te-am adus la această vîrstă și ți-am suferit durerile creșterii; te rog să cauți spre cer și spre pămînt și, văzînd toate cele dintr-însele, să cunoști că Dumnezeu le-a făcut pe toate din nimic, și neamul omenesc tot așa l-a făcut. Să nu te temi de acest flămînd de carne, ci, fiind vrednic fraților tăi, să primești moartea, ca să primești milă împreună cu frații tăi!"

Ea grăind acestea, tînărul a zis: "Pe cine așteptați? Nu voi asculta porunca împăratului, ci voi asculta porunca legii date părinților noștri prin Moise; iar tu, fiind aflător de toate răutățile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia lui Dumnezeu, pentru că noi pătimim acestea pentru păcatele noastre! Dacă Domnul nostru Cel viu S-a mîniat puțin spre înfricoșare și învățătură, apoi iarăși Se va milostivi spre robii Săi. Iar tu, nelegiuitule și spurcatule mai mult decît toți oamenii, nu te înălța în zadar, îngîmfîndu-te prin nădejdea cea deșartă, înălțîndu-ți mîna asupra robilor Lui cerești, pentru că n-ai scăpat încă de judecata lui Dumnezeu; căci frații noștri, răbdînd puține dureri după legea lui Dumnezeu, au cîștigat viața cea veșnică; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după mîndria ta. Eu îmi dau sufletul și trupul pentru legile părintești, precum și-au dat și frații mei. Eu chem pe Dumnezeu, ca degrab să fie milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea și cu bătaia, vei mărturisi că numai unul este Dumnezeu. La mine și la frații mei va înceta mînia Atotțiitorului, adusă cu dreptate asupra a tot neamul nostru".

Împăratul, aprinzîndu-se de mînie asupra lui mai cumplit decît asupra celorlalți, suferea ocărîrea cu amar. Deci și acesta a fost ucis și s-a mutat curat din viață, nădăjduind spre Domnul.

Văzînd aceasta fericita maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că și-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei șapte fii ai săi. Apoi, stînd deasupra trupurilor lor, și-a întins mîinile în sus și, rugîndu-se cu lacrimi fierbinți, și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Astfel s-a sfîrșit maica cu fiii săi. S-au sfîrșit punîndu-și sufletele pentru legea Atotțiitorului Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu s-a milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sîngelui robilor săi; căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, cu numele Iuda, din neamul preoțesc, care se chema Macabeul. Acela, cu putere ostășească, s-a împotrivit bărbătește păgînului împărat Antioh și, biruindu-l, a izgonit pe voievozii lui și a ucis pe mulți din cei ce se abătuseră la păgînătatea elinească, și a curățat templul Ierusalimului de spurcăciunile idolești, precum povestesc pe larg cărțile Macabeilor. Antioh, pedepsindu-se cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această viață de acum, a început el a pătimi muncile cele cumplite; căci, fiind lovit de bubă netămăduită, îl umpluseră viermii și ieșea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela, după proorocia mucenicului celui mai tînăr, a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Îl hulea, și a început a căuta pe Cel care-l prigonea; dar n-a cîștigat milă de la Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. N-a aflat loc de locuit și cel rău a pierit cu sunet. Deci, Atotputernicul Dumnezeu era preamărit atunci, și acum se preamărește de toate neamurile și de-a pururea preamărit va fi întru toți vecii. Amin.

Notă - Numele acestor șapte frați sfinți mucenici, frați după trup, nu s-au pus înăuntrul istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în dumnezeiasca Scriptură a cărții Macabeilor nu sînt puse, iar pe de altă parte, pentru că la alți povestitori se află numele acestora nepotrivite. În Prolog și în Sinaxarul lunilor se numesc așa: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim și Marcel. Iar în cel evreiesc, vrednic de credință al faptelor celor mai vechi, cum și povestitorul și scriitorul pe larg al pătimirii sfinților acestor mucenici, Iosif Flaviu, care a viețuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel despre frații Macabei:

Cel dintîi se cheamă Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al patrulea, Iuda; al cincilea, Ahaz; al șaselea, Aret, și al șaptelea, Iacov. Deci, mai vrednică de credință este povestirea acestuia, decît cea scrisă în Prolog și în Sinaxare, de vreme ce în acelea nu se află nume evreiești, ci elinești, precum Antonin și Marcel, cu care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Dar, de vreme ce s-a aflat de nepotrivirea numelor, de aceea n-am vorbit despre ele, pe care singur Dumnezeu le știe mai bine, ca Cel ce le-a scris în cartea vieții; iar nouă ne ajunge să ne folosim din bărbăteasca lor pătimire pentru legea lui Dumnezeu.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna august


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site