Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Pătimirea Sfinților Mucenici din Litva, Antonie, Ioan și Eustatie
(14 aprilie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna aprilie


Acești mucenici erau din Vilna, cetatea Litvei, unde, după obiceiul păgînesc de atunci, oamenii acelei țări se închinau focului. Antonie și Ioan, fiind frați după trup, iubeau din tot sufletul dreapta credință creștinească. Apoi venind în Litva un preot, anume Nestor, de la acela au primit dumnezeiescul Botez; cel mai mare numindu-se Ioan, iar cel după dînsul, Antonie. După Botez ei petreceau viață cuviincioasă creștinească și slujeau lui Olgherd, voievodul Litvei, dar își tăinuiau înaintea lui creștineasca credință. Însă n-au putut s-o tăinuiască mult, de vreme ce își deosebeau viața și obiceiul de rînduiala cea schimbată a altora. Pentru că n-au voit să se asemene altora, nici să-și tundă capul și barba, precum le tundeau păgînii, nici să mănînce carne în zile de post, nici să facă altă întinare potrivnică creștinătății.

Fiind întrebați odată de voievod, pentru ce nu urmează obiceiurilor celor vechi ale litvenilor, ei au mărturisit cu îndrăzneală că sînt creștini. Iar voievodul îi silea să se lepede de creștinătate și să mănînce cărnurile cele puse înaintea lor pe masă. Dar ei cu tărie stînd în creștineasca credință, n-au voit să guste din cărnuri, de vreme ce atunci era zi de post. Deci, a poruncit voievodul, ca să-i închidă într-o temniță întunecoasă, în care ei cu veselie, nu ca în temniță, ci ca la o împărăție au mers, bucurîndu-se și mulțumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Sfîntul Lui nume.

Petrecînd ei în temniță un an, lui Ioan i-a slăbit tăria sufle-tească, speriat de chinurile temniței, înfricoșîndu-se de munci. Apoi a trimis la voievod rugăminte, ca să-l libereze din închisoare, făgăduind că va împlini toate poruncile aceluia. Iar voievodul, bucurîndu-se, a poruncit să-i libereze pe amîndoi și i-a rînduit în cea dintîi slujbă. Drept aceea Ioan se asemăna păgînilor, făcînd obiceiul lor și împlinind voința voievodului, dar în inima sa ținea creștinătatea, rugîndu-se în taină lui Hristos Dumnezeu, pe care în public, pentru frica muncilor nu îndrăznea a-L mărturisi. Iar Antonie nicidecum nu și-a schimbat creștinescul obicei, ci fără temere făcea ceea ce se cade adevăratului creștin a face; iar pe Ioan îl ocăra pentru a lui nevrednicie și teamă și îl sfătuia în tot chipul să vină la pocăință și, neînfricoșîndu-se de chinuri, iarăși să mărturisească pe Hristos în public.

Păgînii, văzînd pe Ioan, fratele cel mare, supunîndu-se voievodului, de lucrurile lui Antonie nu se îngrijeau. Iar într-o vreme, cînd, după obicei, amîndoi frații Ioan și Antonie stăteau înaintea voievodului, Ioan mînca cărnurile ce i se dădeau lui, fiind zi de post, iar fericitul Antonie nici nu voia să guste, mărturisind că este creștin. Deci, iarăși din porunca voievodului l-a închis în temniță; iar Ioan era într-o ocară de la toți, neiubit de creștini ca un călcător de lege, iar de păgîni ocărît ca un nestatornic, care nici vechea credință cea părintească nu a ținut-o și nici pe cea creștinească pe care și-a ales-o mai pe urmă, nu a păzit-o întreagă. Drept aceea și-a venit în simțire Ioan și din a sa cădere a început a se căi cu lacrimi. Și apropiindu-se de cel mai înainte zis, presbiterul Nestor, l-a rugat să fie mijlocitor pe lîngă fratele său, ca să-i ierte greșeala lui și să-l primească în împărtășirea sa. Auzind aceasta Antonie de la presbiter, i-a răspuns: "Nici o împărtășire nu se poate să am cu dînsul, de nu va mărturisi pe Hristos în public, cum și creștineasca credință; iar făcînd aceasta, atunci toate ne vor fi nouă de obște". Iar Ioan, cu adevărat căindu-se, cuvintele fratelui le-a primit cu dragoste și căuta vreme cuviincioasă cînd ar fi putut pe față să mărturisească creștineasca credință.

Deci, într-o zi, voievodul spălîndu-se în baie, îi slujea Ioan și văzînd cuviincioasă vreme, a luat îndrăzneală și s-a mărturisit fără temere că este creștin chiar înaintea voievodului. Iar voievodul, de vreme ce atunci era singur în baie, n-a îndrăznit acolo să-i facă nimic, nici nu și-a arătat mînia sa. După aceea iarăși într-o vreme cînd mulți stăteau înaintea voievodului, Ioan cu mare glas s-a numit pe sine creștin, și îndată din porunca voievodului l-au rănit și toți cei ce erau acolo cu sălbăticie l-au bătut mult cu mîinile și cu bețele și în temniță l-au aruncat. Aici văzîndu-l Sfîntul Antonie, s-a umplut de negrăită bucurie. Și petreceau amîndoi în temniță, preamărind pe Dumnezeu, unde s-a împărtășit și cu Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine de la cel mai înainte preot. Iar după cîțiva ani pe Sfîntul Mucenic Antonie l-au osîndit la moarte înjositoare, ca pe un făcător de rele, adică pe lemn să fie spînzurat.

De acest lucru înștiințîndu-se el de cu seară, toată noaptea aceea fără de somn a petrecut-o lăudînd pe Dumnezeu, rugîndu-se și întărind pe fratele său, ca fără frică să sufere pătimirea cea pentru Hristos. Apoi, sfătuindu-l să se ferească de cea dintîi cădere, proorocește i-a spus înainte așa: "După al meu sfîrșit și tu, frate, nu după multă vreme, cu același sfîrșit vei trece la Hristos. Și, luminîndu-se de ziuă, s-au împărtășit amîndoi cu dumnezeiescul și de viață Făcătorul Trup și Sînge al lui Hristos. Iar aproape de ceasul prînzului au scos din temniță pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Antonie și l-au spînzurat de un stejar după porunca voievodului, pe 14 ianuarie. Și așa, nebiruitul ostaș al lui Hristos, și-a dat sfîntul și neprihănitul său suflet, în mîinile lui Hristos Dumnezeul său, pe Care L-a iubit. Iar Sfîntul Mucenic Ioan a rămas în temniță, pentru că așteptau păgînii să-l amăgească și de la creștineasca credință să-l întoarcă. Dar după ce l-au văzut neschimbat întru sfînta credință și cu îndrăzneală propovăduind chiar în temniță pe Hristos, la aceeași moarte, ca și mai înainte pe fratele său, osîndindu-l, în același an prin sugrumare l-au omorît, de același stejar spînzurîndu-l, pe 24 aprilie. Astfel și acest răbdător de chinuri, săvîrșindu-și nevoința mucenicească, a mers la punătorul de nevoință Hristos, pentru Care bine s-au nevoit. Iar trupurile lor cele sfinte, al lui Antonie și al lui Ioan, credincioșii le-au îngropat la un loc de cinste.

După aceasta a pătimit fericitul Eustatie. Acesta era tînăr de ani, însă prin bărbăteasca vitejie pe mulți îi covîrșea. Și era frumos la față, dar mai frumos cu sufletul și cu înțelegerea. Căci, cunoscînd pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea păgînilor; și, iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit presbiter Nestor. Învățînd de la dînsul sfînta credință, a primit dumnezeiescul Botez și de atunci cu cuviincioasă plăcere petrecea în creștinătate, precum se cade unui bun creștin. Apoi petrecea cinstită viață în post și rugăciuni, săvîrșind toată fapta bună. Însă și acesta slujea voievodului Olgherd. Într-o vreme, cugetînd voievodul la cele despre domnia sa și obiceiurile pămîntului său, Eustatie stătea înaintea lui, făcînd slujba sa și spre el căutînd voievodul, a văzut pe capul lui crescuți peri. Și era atunci obicei la acei păgîni, care se închinau focului ca lui Dumnezeu, ca după a lor rînduială să-și radă adeseori capul și barba. Dar fericitul tînăr Eustatie, după ce a lepădat păgîna și nebuna lor credință și a primit Sfîntul Botez, de atunci și-a păzit perii capului său nerași. Văzîndu-l voievodul, l-a întrebat: "Oare ești creștin?" După ce s-a mărturisit creștin pe față, voievodul s-a umplut de mînie și, vrînd să întoarcă pe sfînt de la gîndul lui cel bun, mai întîi îl silea să mănînce carne, iar el nu voia să mănînce. Dar nici cu ochii n-a vrut să se uite la ea, pentru că era postul cel dinaintea Nașterii lui Hristos și era și Vineri.

Aceasta văzînd-o voievodul, mai mult s-a aprins de mînie și a poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fără de milă pe sfîntul tînăr. Iar el, fiind bătut fără de cruțare, răbda cu atîta bărbăție, încît nu numai că nu se văita, nici suspina și nici nu vărsa lacrimi; ci mai vîrtos mulțumea lui Dumnezeu, că l-a învrednicit a pătimi pentru numele Lui cel Sfînt.

O răbdare bărbătească ca aceea a mucenicului, a pornit spre mai multă mînie pe voievod, care a poruncit să-i toarne apă rece în gură, iarna fiind cumplită, încît se învinețise trupul lui de gerul cel mare. Dar nici atunci nu s-a supus sfîntul voievodului, ca să mănînce carne în timpul postului; de aceea voievodul a adus cumplite munci asupra lui. Pentru că a poruncit să-i zdrobească și să-i sfărîme oasele picioarelor, gleznele și fluierele pînă la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea a jupuit-o; iar după aceea i-a tăiat nasul și urechile. În niște munci ca acestea a petrecut sfîntul trei zile, însă ca și cum nesimțind durerile, nu se tulbura, nearătînd nici un fel de mîhnire pe fața sa. Ci vorbea cu dragoste către oarecare creștini, care plîngeau pentru pătimirea lui și le zicea: "Nu plîngeți, fraților, pentru mine, că locașul trupului meu nu se zdrobește de bătăi; căci nădăjduiesc să iau de la Hristos Dumnezeul nostru, casă nefăcută cu mîna și veșnică în ceruri".

După aceasta, văzînd voievodul că nimic nu sporește, a osîndit pe mucenic la moarte, poruncind să-l spînzure de același stejar, de care într-același an au fost spînzurați cei doi Sfinți Mucenici, Antonie și Ioan. Deci, slujitorii luîndu-l abia viu, l-au dus la moarte; iar Sfîntul Mucenic Eustatie, deși avea coapsele sfărîmate, precum și pulpele și fluierele picioarelor, însă cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se desăvîrșit cu trupul, ca unul care nicidecum n-ar fi pătimit, alerga bine și iute, nu numai lăsînd în urmă pe cei ce-l duceau, ci îi întrecea mult pe dînșii.

Venind la stejarul mai sus zis, slugile tiranului au pus ștreangul pe grumajii mucenicului și l-au spînzurat. Și așa pătimitorul lui Hristos și-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, la 13 Decembrie; iar cinstitul lui trup a fost lăsat să spînzure aproape de pămînt, spre mîncarea fiarelor și a păsărilor răpitoare. Însă nici una din fiare sau păsări nu s-a apropiat de el, pentru că Dumnezeu îl păzea. Apoi, după trei zile a fost luat întreg de credincioși și îngropat cu cinste lîngă trupurile mucenicilor, care au pătimit mai înainte. De mirare a fost și acest lucru că, preamărind Dumnezeu pe mucenicii Săi, după sfîrșitul lor, nimeni din cei osîndiți la stejarul acela și sub dînsul, n-a mai fost osîndit să moară, deși locul acela era de obște pentru chinuri. Că la dînsul toți cei vrednici de pedeapsă găseau moarte, totuși după pătimirea sfinților, nici unul nu a mai fost pedepsit.

Iar după cîtăva vreme înmulțindu-se creștinii în cetatea aceea și sfînta credință din zi în zi crescînd și întărindu-se, s-au adunat credincioșii și mergînd, au rugat pe voievod să le dea lor acel loc, în care cei trei mucenici au murit pentru Hristos. Deci, voievodul plecîndu-se la rugăciunea lor, Dumnezeu așa rînduind, le-a dat acel loc cerut. Iar creștinii tăind acel stejar, au zidit o biserică în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh; iar unde era stejarul, acolo au așezat dumnezeiescul prestol și au adus într-acea biserică moaștele sfinților mucenici ai lui Hristos: Antonie, Ioan și Eustatie etc, întru slava lui Dumnezeu Celui lăudat în Sfînta Treime, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna aprilie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.