Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica (1787-1868)
(11 aprilie)
(După "Patericul Românesc", de Arhim. Ioanichie Bălan)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna aprilie


Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în București, aproape de biserica Sfîntul Visarion. Din sfîntul botez a primit numele de Constantin.

Părinții săi se numeau Antonie și Floarea și erau foarte evlavioși. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinerețe preot de mir; apoi, intrînd în viața monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea și mama Sfîntului Calinic, fericita Floarea, după ce și-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele și îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.

Tînărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educație religioasă aleasă, învățînd carte în București, la școlile care funcționau pe acea vreme pe lîngă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoința călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareț, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfînt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea și milostenia. Încă de cînd era călugăr tînăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, își împlinea regulat canonul și pravila cu multă osîrdie, se lupta împotriva somnului și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrînului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinții la ascultările cele grele ale mănăstirii.

După plecarea la Sfîntul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic și-a pus această aspră rînduială, ca în toată săptămîna să nu mănînce bucate fierte la foc, fără numai pîine cu apă, după apusul soarelui, iar sîmbăta și Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinții și să se mîngîie cu înfrînare.

Mărturisesc părinții care l-au cunoscut pe Sfîntul Calinic că fața îi era mereu palidă de multa postire și ochii adînciți în orbite din pricina multor privegheri și a atîtor lacrimi. Căci dobîndise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfînta rugăciune.

În anul 1813, murind de ciumă mulți preoți călugări din Mănăstirea Cernica, starețul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător și lăsîndu-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoții, săvîrșind cele sfinte în toată viața sa cu lacrimi și cu multă evlavie.

După primirea darului preoției, la 13 februarie, 1813, Sfîntul Calinic a început și mai mult a se nevoi și a sluji cu osîrdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toți, după cuvîntul ce zice: "Dacă vrei să te iubească toți, iubește și tu pe toți". De vedea pe cineva scîrbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta și după ale sale puteri îi mîngîia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toți îl iubeau ca pe un adevărat tată și părinte duhovnicesc. Apoi era atît de smerit, că pe cît se înălța cu cinstea și cu darul de către toți, cu atît mai mult se smerea către toți, după cuvîntul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întîi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuși mitropolitul Țării Românești, Nectarie și este rînduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toți părinții și frații din obște se mărturiseau la el, pentru că toți se cucereau de nevoința lui și își făceau adăpost și mîngîiere supărărilor lor. Și era atît de iscusit duhovnic, încît veneau la spovedanie nu numai monahii, ci și multă lume din afară și chiar mitropolitul.

Acest fericit părinte, ori de cîte ori era ocărît de cineva, grăia de bine, iar pe cel care îl nedreptățea, îndată îl miluia și îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dînsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă. Mai spuneau părinții că în chilia sa cuviosul era atît de liniștit, încît nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cînd adică se odihnea și cînd era la rugăciune. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvîrșea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni și trei sute de metanii mari, precum și pravila cea rînduită fiecărui călugăr la chilie. Aceiași duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că Sfîntul Calinic, încă din anii tinereții, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care s-a făcut casă a Duhului Sfînt și vas al alegerii.

În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul și cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvîrșit tot Postul Mare pînă la Sfintele Paști. Deci, luînd binecuvîntare de la starețul Mănăstirii Dorotei, au început această aspră și mai presus de putere nevoință; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toți o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit cîteva săptămîni, s-a îmbolnăvit și cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvîrșit pînă în joia Canonului Mare - adică pînă în joia din săptămîna a cincea a Postului Mare, cînd a mîncat o jumătate de prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mîntuitorului și sfinților de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită amețeală de cap și slăbire a firii, încît n-a mai știut nimic de sine pînă în Duminica Tomei. Pentru aceasta starețul Dorotei era foarte mîhnit, crezînd că nu va mai scăpa cu viață.

Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic și-a venit din nou în simțire, spre bucuria starețului și a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rînduit să țină toată viața calea cea împărătească. Adică, să se împărtășească zilnic din masa cea de obște la trapeză. Deci, făcînd ascultare, Sfîntul Calinic mînca zilnic cu frații la masă, fără să mai aibe nimic de mîncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvîntare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simțit-o pînă la obștescul său sfîrșit.

În vara aceluiași an, Sfîntul Calinic n-a mîncat pîine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mînca cîte o felie de pepene și fructe crude, ca să-și potolească slăbiciunea firii și să nu calce porunca sarețului.

Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viața sa, cuviosul nu dormea întins pe pat, ci ațipea cîteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat și încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricînd de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuților vrăjmași care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gînduri.

Același ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfîntului Calinic, pentru că era înaintevăzător și îndată descoperea adevărul și cele ce urmau să se întîmple în viitor. Același ucenic preaiubit al Sfîntului Calinic spunea că dascălul său era atît de blînd și smerit cu inima, încît oricine socotea că are în fața sa un înger, iar nu om pămîntesc. De aceea toți îl iubeau, îl cinsteau și îl aveau ca pe un adevărat sfînt, atît călugării și mirenii, cît și episcopii și dregătorii țării.

Cu binecuvîntarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfîntul Munte Athos în vara anului 1817, minunîndu-se de nevoințele călugărilor atoniți. Apoi, cu rînduiala lui Dumnezeu, s-a întors înapoi la metanie, luînd mult folos sufletesc de la părinții atoniți.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareț al Mănăstirii Cernica, cu voia lui Dumnezeu și a Sfîntului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfînt locaș, avînd doar 30 de ani. Pentru sfințenia vieții lui și buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit și păstorește obștea Cernicăi timp de 32 de ani, adunînd în jurul său mulți călugări, căci se silea, nu numai cu viața sa, ci și cu alese sfaturi duhovnicești, să îndrepteze pe cei leneși și tulburători din mănăstire. Astfel, pe mulți îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiți și neascultători îi scotea afară din obște, după porunca Apostolului, ca să nu vatăme pe alții.

Urmînd Sfinților Părinți el socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi și temelia vieții călugărești. Astfel, învăța pe fiii săi duhovnicești că "viața de obște, în sfînta ascultare, a întemeiat-o însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieții sale pămîntești".

Spuneau părinții și acestea: că marele stareț nu îngăduia deloc clevetirea în viața călugărească, căci o socotea "moartea sufletului". În locul multei vorbiri, îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea și rugăciunea lui Iisus. Aceiași părinți spuneau de Cuviosul Calinic că își împlinea chemarea de stareț cu mare rîvnă și frică de Dumnezeu, știind că "lucrul cel mai greu și anevoios este meșteșugul călăuzirii sufletelor pe calea mîntuirii".

Uneori zicea către ucenici: "Starețul este inima tuturor inimi-lor care îl caută și îi cer sfat și mîngîiere. El este calea spre desăvîrșire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său".

Cuviosul obișnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peștele pe care îl prindea îl dădea la obște pentru hrana părinților. Într-o zi, un călugăr tînăr, curățind de solzi o caracudă mică, a început a cîrti și, lovind-o cu cuțitul, zicea: "Na, na! De ce n-ai adus pe tatăl tău, pe mamă-ta, pe moșul tău, pe strămoșul tău, care aveau solzi mai mari, că nu mă mai necăjeam atîta!" Apoi tot el răspundea: "Am venit și cu tata, și cu mama, și cu moșul, și cu strămoșul, dar i-au luat părinții duhovnici cei din comitet și părintele stareț".

Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareț Calinic. Atunci el, stînd puțin pe gînduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire a zis: "De azi înainte nu voi mai pune pește în gura mea!" Și, într-adevăr, pînă la sfîrșitul vieții sale, nu a mai mîncat niciodată pește, păzind cu sfințenie făgăduința dată. Se hrănea numai cu verdețuri, și acelea o dată pe zi, cu multă înfrînare.

În timpul răscoalei din anul 1821, mulți locuitori din București s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareț i-a găzduit pe toți în Insula Sfîntul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfîntul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru țară, multă mîngîiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfîntul Calinic. Că pe toți îi îmbărbăta, îi odihnea și îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.

În primăvara aceluiași an, auzind turcii de mulțimea mirenilor adăpostiți în insula Cernicăi și socotind că ar fi dintre răsculați, au înconjurat mănăstirea cu tunuri și stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflați în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfîntul Calinic a adunat tot poporul și pe călugări în biserică, le-a ținut cuvînt de îmbărbătare și au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Și astfel, cu rugăciunile Sfîntului Calinic, cu lacrimile poporului și cu mijlocirea Sfîntului Nicolae, s-au liniștit turcii și s-au izbăvit cu toții de moarte.

Terminîndu-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării și mirenii erau amenințați de cumplită foamete. Deci, căzînd Sfîntul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în fața icoanelor Maicii Domnului și a Sfîntului Nicolae și cerîndu-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareț de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de cîte doi boi, pline cu pesmeți de pîine, trimise de pașa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.

Tot în anul 1821, un alt pașă, care își avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriță din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfîntul Calinic, nerăbdînd ca mireasa lui Hristos să fie în mîinile păgînilor, a făcut jalbă la stăpînire și a izbăvit călugărița din mîinile turcului. Deci, supărîndu-se cumplit pașa, a hotărît să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade și să-l ucidă pe stareț. Atunci Sfîntul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerînd ajutorul lui Dumnezeu. Și iarăși, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe cînd pașa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viață. Cutremurat de această minune, a doua zi, pașa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fîntînă cunoscută pînă astăzi sub numele de "Fîntîna Turcului".

Pe lîngă înnoirea vieții duhovnicești în obștea sa, marele stareț al Cernicăi s-a îngrijit și de cele necesare vieții pămîntești, după exemplul înaintașilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfîntului Nicolae, iar cu banii donați de arhiereul Ioanichie Stratonichias din București, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfîntului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.

Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfîntul Ierarh Nicolae, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe și fericitul stareț Gheorghe. Deci, Sfîntul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: "Scoală-te și să zidești în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfîntului Mucenic Gheorghe...". Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: "Noi îți vom trimite tot ce-ți va trebui". Iar starețul Gheorghe i-a zis: "Să nu ai nici o îndoială în inima ta!"

Această vedenie arătînd-se deodată și cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredințat pe Sfîntul Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărîmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, așa cum se vede pînă astăzi. A mai zidit, din anul 1846, biserica Mănăstirii Pasărea și alte cîteva biserici parohiale.

Sfîntul Calinic a fost, de asemenea, și un bun iconom al Mănăstirii Cernica și al celorlalte mănăstiri - Pasărea, Snagov, Căldărușani, Ciorogîrla și Poiana Mărului -, care erau sub povățuirea sa. Cînd a intrat Cuviosul ca stareț, Cernica avea doar "o teleguță cu un bou cu care umbla un călugăr pe ulițele Bucureștilor și oricine voia din popor arunca cîte o pîine în acea teleguță și apoi se întorcea la mănăstire și împărțea acea pîine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea ajutor de la domnie și de la alți buni creștini...".

Însă venerabilul stareț, în puțină vreme, a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Buești-Ilfov, a ridicat case și adăposturi pentru oameni și vite, a cultivat pămîntul cu tot felul de cereale, a plantat vii și păduri, încît se mirau toți de priceperea lui. Acolo creștea mănăstirea cirezi de vite și turme de oi pentru hrana și îmbrăcămintea călugărilor din lavră.

Fiind chemat și propus de cîteva ori să fie mitropolit al Țării Românești, Sfîntul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaș din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe cînd marele stareț zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Dumnezeul mîntuirii mele, nu credeam și nu doream să mor otrăvit". Atunci, în umbra nopții, un glas de taină i-a răspuns: "Nu vei muri de otravă! Scoală-te și fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Rîmnicu-Vîlcea, unde vei îndrepta Biserica și clerul care este în decădere". În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat și s-a dus la Utrenie, că era miezul nopții.

Pentru blîndețea și sfințenia vieții sale, atît de mulți călugări s-au strîns în jurul Sfîntului Calinic, încît nu mai încăpeau în amîndouă insulele. În anul 1850, cînd a plecat ca episcop la Rîmnicu-Vîlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viață aleasă.

Pe cînd era stareț, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii și l-a înștiințat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: "Să avem nădejde la Maica Domnului și la Sfîntul Ierarh Nicolae și nimic nu ne va lipsi". Apoi, intrînd în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicînd: "Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mîngîietorule al săracilor și cald folositorule al celor ce te roagă cu credință, vino și acum și ajută smeritei turmei tale și ne scapă de foamete, precum ai mîntuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine...". Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică acatistul Sfîntului Nicolae.

Sfîntul Ierarh Nicolae, ascultînd rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuți, trimiși cu această milostenie de stăpînul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoștință, marele stareț a adunat soborul în biserică și, după pavecerniță, a pus să se facă pîine în noaptea aceea pentru mîngîierea părinților și fraților.

În altă zi, pe cînd vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfîntul Calinic un om cerîndu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tînăr și i-a spus starețului: "Părinte, tatăl meu a murit și a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei și restul îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum". Apoi a plecat. Atunci bătrînul duhovnic a întrebat pe cuviosul: "Ce cugetai, părinte Calinic, cînd ai dat milostenie acelui om?" Iar blîndul stareț i-a răspuns: "Aș fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci și am primit 500".

În anul 1829, luna iulie, în dimineața unei zile de praznic stătea Cuviosul Calinic în chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulțime de musafiri care veniseră atunci, iar pe bieții călugări, "ascultătorii din arhondărie", cum alergau în toate părțile ca să slujească musafirilor. Deci, căutînd la dînșii cu durere de inimă, a zis în sine: "Ah, Dumnezeule! Cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii!" Și, tare oftînd, a început să citească icoasele Sfîntului Ierarh Nicolae!

Spuneau ucenicii Sfîntului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii și nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăța, așa și lucra. Că zice și Mîntuitorul: Să vă fie cuvîntul așa, așa și nu, nu! (Matei 5, 37)

La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obște, Sfîntul Calinic a fost ales episcop la Rîmnicu-Vîlcea, despărțindu-se cu multă durere și lacrimi de fiii săi, fiindcă "n-a putut strica hatîrul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Știrbei, domnul Țării Românești și s-a supus la voia obșteștii Adunări...".

Iată și cuvîntul de învățătură al Sfîntului Calinic rostit către întreaga obște, în ziua plecării sale la episcopie:

Fraților și Părinților,

"Dumnezeu așa binevoiește ca astăzi să ne despărțim trupește unii de alții, dar cu duhul cred că vom fi împreună pînă la sfîrșitul acestei vremelnice vieți, că eu așa m-am rugat lui Dumnezeu, ca unde mi s-au topit tinerețile, acolo să mi se sfîrșească și această viață, și cred că se va adeveri. Că nici un lucru nu este mai dulce decît creșterea în căminul părintesc, după cum adesea se întîmplă la noi călugării, iar mai vîrtos înțeleg cuvîntul meu cei ce au gustat din acest pahar.

Căci, călugărul, oriunde va merge și oricît bine va găsi, tot nu este ca unde și-a pus metania; fiindcă inima lui nu este în pace. Așa și eu, ca un călugăr ce sînt, am petrecut aici între aceste ostroave 43 de ani. Gîndiți-vă cu ce mîhnire le las acum și ce jale mă cuprinde, care singuri o vedeți pe fața mea că, pentru lacrimile ce m-au cuprins, nu pot să vă spun tot ce am în inimă, fără numai aceste puține învățături și vă rog să le păziți, ca de la un duhovnicesc părinte al vostru și ascultați, iubiților, cu luare-aminte.

Fraților și Părinților,

Domnul nostru Iisus Hristos a zis către iudei: Casa Mea casă de rugăciune se va chema la toate limbile, iar voi ați făcut-o peșteră de tîlhari (Matei 21,12). Ca să nu pătimim și să auzim și noi una ca aceasta, iubiții mei frați și fii, trebuie dar să avem mare grijă cînd intrăm în Sfînta Biserică sau în Sfîntul Altar, că acolo este Însuși Domnul noastru Iisus Hristos de față în Sfintele Taine.

Nu este nimeni iertat, fără de mare trebuință, a intra în Sfîntul Altar. Iar cînd sîntem siliți, să intrăm cu mare sfială și frică, după cum zice Proorocul David: Slujiți Domnului cu frică... (Ps.2,9); și să intrăm cu învățătură, ca nu din neștiință să greșim și să mîniem pe Domnul și să pierim din calea cea dreaptă. De aceea noi cu mare evlavie să cinstim cele sfinte. Cînd este trebuință să intrăm, să facem trei închinăciuni înaintea ușii și, intrînd, să descoperim capul. Apoi să facem alte trei închinăciuni înăuntru. Cei hirotoniți sărută Sfînta Masă, iar monahii nu se ating de dînsa. Și cîtă vreme vom fi în Sfîntul Altar să stăm cu mare frică și cu e-vlavie, ca înaintea lui Hristos. Și fiind vremea pomenitului la Proscomidie, tot cu capul descoperit să pomenim, după cum zice Pavel Apostolul: "Bărbatul, rugîndu-se sau proorocind cu capul acoperit, rușinează pe Hristos, Capul său". Iar fiind cineva bolnav sau fiind frig tare, poate a-și acoperi capul, că Dumnezeu cunoscător de inimi este; știe gîndul nostru pentru care ne va și răsplăti. Așa sîntem datori a urma.

Iar în vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimănui a intra în Sfîntul Altar, numai preoții, diaconii și paraclisierii cei slujitori, și aceștia cu evlavie și cu liniște să umble. Iar ceilalți toți sîntem datori a sta în Sfînta Biserică cu mare evlavie și frică; nici făcînd vreo neorînduială sau vorbind, sau cu ochii uitîndu-ne în vreo parte sau în alta; nici să ieșim pînă la sfîrșitul slujbei, ca să nu cădem în blestemul Sfintelor Sinoade ale Sfinților Părinți, care afurisesc pe cei ce fug mai înainte de otpust. Iar avînd ascultare sau neputință, să meargă la preot, să-i sărute mîna, să ia anafură și așa să iasă. Însă să se cerce fiecare pe sine, ca nu cumva să fie ispită diavolească sau lenevie, sau nebăgare de seamă, ca să nu cadă în blestemul cel proorocesc, că zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu lenevire sau cu nebăgare de seamă.

Așa, fraților, să petrecem în Casa lui Dumnezeu, că este Casă de rugăciune, iar nu cort de comedii. Să cinstim cele sfinte ca și noi să fim cinstiți de Dumnezeu; iar nu să-L mîniem ca fiii lui Aaron și să pierim. Acestea vă sfătuiesc și vă învăț, iubiților, ca toți să ne mîntuim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, că deși vom fi departe cu trupurile, dar cu duhul vom fi nedespărțiți, rugîndu-ne și ajutîndu-ne unii cu alții, după cuvîntul ce zice: "Frate cu frate ajutorîndu-se se vor face ca o cetate nebiruită".

Așa și voi, fiilor, cînd vă veți face rugăciunile cele rînduite de duhovnic, să vă aduceți aminte și de mine, părintele vostru, care multă grijă am purtat pentru fiecare din voi, din ziua în care v-am primit în mănăstire. Că v-am iconomisit pe fiecare după puterea voastră și am îngrijit de voi pînă astăzi. Și acum vă dau în mîna Sfîntului Ierarh Nicolae, mîngîietorul neputințelor mele, ca să îngrijească de mîntuirea voastră. Și după dînsul, vă încredințez în îngrijirea cuviosului și al meu iubitor, chir Nicandru, pe care din mica copilărie l-am primit în mănăstire și este sporit și vrednic de a povățui suflete la mîntuire.

Apoi, întorcîndu-se către cuviosul stareț, părintele Nicandru, a început cu dulci și jalnice cuvinte a-i zice așa:

Iubite fiule Nicandru,

Dumnezeu așa binevoind, ca să te las în locul meu să păstorești această turmuliță, ce de 32 de ani, prin multe osteneli o am îngrijit; și multe necazuri și trude am tras pentru locușorul acesta, numai și numai să-l văd împodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos. Și iată, fiule, ți-i încredințez astăzi, la număr 354 de călugări, afară de frați, și te rog să porți grijă de mîntuirea tuturor, ca să iei și cuvioșia ta plată de păstor adevărat.

Și acum, cu darul lui Dumnezeu să ne mîntuim toți și peste puțin iarăși ne vom vedea".

Apoi, așezîndu-se în strană cu ochii plini de lacrimi, i-au sărutat mîna toți părinții, plîngînd după dînsul, iar cîntăreții cîntau cîntări de despărțire. Și după otpust au ieșit toți din biserică în sunetul clopotelor, care făcea pe tot muritorul să scoată lacrimi, chiar de avea inimă de piatră. Și petrecîndu-i pînă la un loc, și-a luat ziua bună, s-a urcat în căruță și a plecat, luînd cu sine vreo cîțiva din părinți ca să-i fie de slujbă în eparhie.

După un an de zile, Sfîntul Calinic, episcopul Rîmnicului, trimite iarăși un cuvînt de învățătură către obștea Mănăstirii Cernica, plin de aceiași mireasmă duhovnicească, precum urmează:

Fraților și Părinților,

"Vin cu duhul cercetîndu-vă, că m-am depărtat de voi cu trupul, dar cu duhul sînt împreună cu voi. Pentru că vă doresc sporirea cea sufletească și buna petrecere, ca să sporiți în cele duhovnicești fapte: în dragoste, unire, ascultare și întru supunerea către mai marele vostru și către toți cei în Hristos frați, cum ne-am făgăduit înaintea Sfîntului Jertfelnic, la primirea sfîntului chip al călugăriei, cu umilință.

În locul lui Hristos, vă rog, fraților, umblați cu bună rînduială între cei de afară, ca văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel ceresc, iar nu să se defaime numele lui Dumnezeu prin voi. Iată cum veți putea păzi cinstea lui Dumnezeu și a voastră, prin paza poruncilor și a făgăduințelor călugărești:

- a păzi mai întîi pravila bisericească, cu mare luare aminte și umilință, iar nu cu împrăștieri de gînduri și cu vorbe deșarte. Că dacă Domnul zice că pentru tot cuvîntul deșert vom da seamă în ziua judecății, cu cît mai vîrtos cei ce vorbesc în vremea sfintei slujbe;

- a păzi masa de obște;

- a vă păzi de adunări la mîncări, la băuturi, la vorbe deșarte, că acestea duc la mare pierzanie pe călugări;

- a nu ieși din mănăstire fără binecuvîntare;

- a nu merge în Capitală sau prin sate, netrimis de ascultare sau pentru vreo mare nevoie a sa. Călugărul care zăbovește afară de chilie fără a fi de ascultare se strică ca peștele scos din apă;

- a nu avea prieteșuguri osebite;

- a nu avea pungă osebită, ca Iuda.

Vă rog, păziți-vă și de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea și necredința, prin care satana robește lumea în pierzare.

Așa vă rog, fraților, păziți poruncile lui Dumnezeu ca și El să vă păzească pe voi. Vă rog, rugați-vă lui Dumnezeu și pentru mine ca să-mi ierte toate păcatele și să mă păzească de văzuți și nevăzuți vrăjmași, să mă întărească în lupta care mi-a pus-o înainte și ca să am sfîrșit bun, creștinesc.

Iar pentru că vă veți osteni întru rugăciune, atît pentru voi, cît și pentru cei împreună cu mine, frații voștri cei duhovnicești, și ei din osteneala lor vor trimite vouă ajutor trupului, ca să nu slăbiți întru rugăciune și să nu-i aveți despărțiți de această sfîntă adunare; că și noi încă nu vă uităm în sfintele rugăciuni. Iar dacă vreunii din voi nu voiesc a ne pomeni, fie-le lor asemenea. Însă nu cred că se va afla vreunul necredincios ca să uite dragostea noastră cu care v-am iubit și vă iubim.

De veți petrece întru poruncile lui Iisus Hristos, și El va fi cu voi împreună. Că El a zis că cel ce Mă iubește pe Mine, poruncile Mele le păzește, și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Așa vă rog, iubiții mei frați și fii, păziți rînduielile pe care vi le-am așezat, după canoanele Sfinților Părinți, pe care și eu le-am păzit, după cum m-ați văzut, fiind între voi.

Iar eu sînt al cuvioșiei voastre către Dumnezeu smerit rugător și de tot binele voitor. Spuneți tuturor celor ce ne iubesc închinăciunile, cu mîna mea".

CALINIC, Rîmnic, 1851, Aprilie 11

Spunea ucenicul său, Anastasie, că îndată după așezarea sa în scaunul episcopiei de la Rîmnicu-Vîlcea, a și început a da porunci la protopopi, ca "unde s-ar afla un om necununat să-l cunune și să-l cerceteze pentru ce nu se cunună și șade cu posadnică".

Sfîntul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfîntul Ierarh Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu și al marelui Ierarh, protectorul său, a rezidit din temelie catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea, casele episcopale și seminarul, între anii 1854-1856, care fuseseră distruse de incendiul din 1847. Odată cu biserica, blîndul episcop a redeschis și vestita tipografie din Rîmnic, în care a tipărit tot felul de cărți de slujbă și de zidire sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoți și credincioși.

Spunea iarăși Arhimandritul Anastasie despre dascălul său, preasfințitul Calinic: "Mă minunam de așa viață supranaturală, pentru că vedeam că slujesc un sfînt viu. De aceea îndrăzneam de multe ori și-l întrebam cîte ceva despre tainele dumnezeiești și el îmi descoperea ceea ce cunoștea că-mi este de folos și cît putea să încapă în mintea mea cea slabă și întunecată. Iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea: "Nu este acum timpul pentru asemenea întrebări"".

Același ucenic spunea: "Avea obicei fericitul, că după rugăciunea de seară mă ținea lîngă preasfinția sa mai mult timp, povățuindu-mă în credință și la datoriile mele monahale și multe lucruri de taină îmi descoperea". Adeseori îmi zicea fericitul: "Fiul meu, mulți sînt din călugări și mireni numai cu numele creștini, iar cu viața și cu faptele sînt departe de adevărul creștinătății. De aceea, la unii ca aceștia nu ai voie să le arăți ce ai văzut la mine. Iar acelora pe care îi vei cunoaște că sînt creștini buni și cred în darul și puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăți și să le scrii, numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare".

În vara anului 1854, mergînd Sfîntul Calinic spre Tîrgu-Jiu, însoțit de ucenicul său și de mai mulți slujitori, la rugămintea credincioșilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Și fiii unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulți ani, dar trupul lui n-a putrezit în pămînt. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei și cu preoți, dar trupul său tot întreg l-au scos din groapă. Deci, l-au rugat pe Sfîntul Calinic să le dea voie să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor. Iar după ce fericitul va termina Liturghia arhierească, să citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la mormînt. Și bunul păstor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat.

După terminarea Liturghiei, au mers cu toții la mormînt. Trupul răposatului, întreg și nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Și, iată, o minune preaslăvită! În timp ce Sfîntul Calinic citea rugăciunile de dezlegarea păcatelor, trupul cel neputred a început a se preface în țărînă, de la picioare spre cap. La sfîrșitul rugăciunilor, întreg trupul său se prefăcuse într-o grămăjoară de țărînă amestecată cu oase albe. Uimindu-se toți de aceasta, au dat slavă lui Dumnezeu.

Părintele Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic, spunea că au poposit împreună timp de trei zile la schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic și arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viața sa în toate hotarele Olteniei și dincolo de Carpați. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Rîmnicu-Vîlcea, a poposit puțin într-o poiană. Și plecînd însoțitorii săi înainte, Sfîntul Calinic stătea jos și plîngea. "De ce plîngi, preasfinte? l-a întrebat ucenicul. Te doare stomacul?" "Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareț schimbîndu-se la Cernica. Nicandru, starețul Cernicăi, a murit!..." Ucenicul, însemnînd ziua și ceasul acela, a plecat după două săptămîni la Mănăstirea Cernica și s-a încredințat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua și ceasul cînd plînsese Sfîntul Calinic.

Odată, pe cînd Sfîntul Calinic slujea Sfînta Liturghie în paraclisul Episcopiei Rîmnicului cu mai mulți slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanțuri, cumplit chinuită de un duh necurat. La sfîrșitul slujbei, protoiereul orașului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i citească o rugăciune de vindecare. Arhi-mandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După citirea rugăciunii, Sfîntul Calinic a binecuvîtat pe femeia bolnavă de trei ori în numele Preasfintei Treimi și a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te!" În clipa aceea bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculîndu-se sănătoasă de jos, săruta cu lacrimi sfintele icoane, mulțumind binefăcătorului ei. Apoi, intrînd Sfîntul Calinic în chilia sa, a început a plînge cu multe lacrimi. "De ce plîngi, preasfințite?" l-a întrebat ucenicul. "Nu am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate mă pedepsește Dumnezeu. Spuneți la toți că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămădui pe femeia bolnavă!"

Același ucenic spunea despre Sfîntul Calinic: "Era atît de milostiv, încît atunci cînd nu avea ce să dea de milostenie își dădea hainele de pe el și, plîngînd, mă ruga pe mine nevrednicul să caut bani de unde voi ști ca să aibă să dea la "frații lui Hristos", că așa numea fericitul pe săraci și pe neputincioși".

Odată, pe cînd Sfîntul Calinic ieșea de la slujbă la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat șase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie, cerîndu-i milostenie, a scos acei galbeni și i-a pus în mîinile ei. După trei zile, femeia aceea a venit iar la ușa Sfîntului Calinic să ceară milostenie. Deci chemînd pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit, zicînd: "Dă milostenie femeii de afară!" "Prea sfințite, a răspuns el, această femeie a primit șase galbeni cînd ne-am întors de la biserică". Dar blîndul păstor i-a zis cu asprime: "Dar cuvioșia ta, dacă ai mîncat ieri, astăzi nu mai mănînci? O fi fost și ea datoare la cineva și de aceea mai cere. Du-te și dă-i milostenie!" Din clipa aceea pînă la sfîrșitul vieții Sfîntului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observație în privința milosteniilor.

Spunea iarăși ucenicul despre Sfîntul Calinic: cînd hirotonea preoți, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea și pe alții de a le lua ceva. Iar cînd plecau preoții pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa și îi povățuia cum să se poarte în societate și cu enoriașii lor, apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărți de preoție și alte cărți în dar.

În timpul domniei lui Cuza Vodă - spunea ucenicul Sfîntului Calinic - s-a întîmplat o tulburare în seminarul Episcopiei de Rîmnic și el, cu darul și cu blîndețea sa, a potolit acea tulburare. Aflînd de aceasta Mitropolitul Nifon și ministrul de Culte, Scarlat Crețulescu, au trimis de la București un funcționar în anchetă. "Nu mai este nevoie ca să faci dumneata cercetare, a zis Sfîntul Calinic, pentru că eu, ca episcop, i-am liniștit și mulțumit pe toți. Să spui la cei care te-au trimis că sînt în neștiință de aceasta".

Auzind de cuvintele Sfîntului Calinic, ministrul s-a supărat și intrînd în audiență la domnitor i-a spus: "Măria Ta, să iscăliți decretul de suspendare a Episcopului de Rîmnic și darea lui în judecată, iar dacă nu, să-mi primiți demisia". "Demisia dumitale pot s-o primesc, iar decretul contra Episcopului de Rîmnic niciodată nu-l voi semna!" a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce înaltă, a strigat: "Măi, Scarlate, acela, Episcopul Rîmnicului, Calinic, este adevăratul și sfîntul călugăr al lui Dumnezeu și ca el altul nu mai este în toată lumea".

Sfîntul Calinic, avînd darul înainte-vederii, într-una din zile a spus ucenicului său, Anastasie: "Să știi, fiul meu, că la 1866, Cuza nu va mai fi domn al țării și au să se facă mari schimbări. Să mai știi că la 1877 are să vină în țară împăratul Rusiei cu familia și cu oștirile sale și are să treacă Dunărea să se bată cu turcii; dar rușii au să fie învinși de turci. După aceea, rușii au să cheme în ajutorul lor oștirea română și, cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari victorii, încît să-i laude și să-i admire toate continentele lumii. După acest război sîngeros are să fie un război cu condeiul, adică cu diplomația. Și după aceasta are să vină un război așa de mare, cum nu a fost de cînd pămîntul, și ferice de aceia care vor scăpa de acest mare război".

Adeseori, mergînd Sfîntul Calinic în vizită canonică prin eparhie, i-a plăcut locul liniștit de la schitul Frăsinei. De aceea a voit să facă aici mănăstire de chinovie, ca la Cernica. Deci, numaidecît, în anul 1863, a pus de s-a zidit biserică frumoasă, și chilii pentru părinți și a așezat reguli ca în Cernica, unde s-au adunat vreo cîțiva călugări. Însă, pentru asprimea locului n-au putut să se adune prea mulți părinți.

După zidirea Mănăstirii Frăsinei, a voit Sfîntul Calinic ca în acest locaș sihăstresc să nu intre niciodată parte femeiască. De aceea, înainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un km mai jos de Frăsinei o piatră pe care scrie următoarele:

"Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Rîmnicului, Noului Severin. Acest sfînt lăcaș s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinți monahi. Și fiindcă prin partea femeiască putea să se aducă vreun scandal monahilor viețuitori acolo, de aceea, sub grea legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem și toate nenorocirile să fie asupra lor, precum sărăcia, gubăvia și tot felul de pedepse. Și iarăși, cele ce vor păzi această hotărîre să aibă binecuvîntarea lui Dumnezeu și a smereniei noastre și să vină asupra lor tot fericitul bine. Amin".

CALINIC. Rm, 1867, ianuarie, 17.

În vara aceluiași an, după înnoirea Mănăstirii Frăsinei, o copilă din satul Muereasca, care păștea vitele aproape de hotarul mănăstirii, alergînd după vite, a trecut din greșeală mai sus de piatra cu legămîntul pus de Sfîntul Calinic. În ceasul acela, copila s-a îmbolnăvit de epilepsie.

La rugămintea părinților ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfîntului Calinic, rugîndu-l s-o ierte și să-i citească rugăciuni de vindecare.

"Ce tristă întîmplare, a zis blîndul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dînsa!" Deci a venit anume în satul Muereasca și a intrat în casa bolnavei. Copila zăcea în pat în grea suferință. "Mă cunoști?" a întrebat-o Sfîntul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaște. Apoi, mîngîind-o i-a zis: "Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă! Eu te-am iertat! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte și El". Apoi și-a pus omoforul peste bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu aghiasmă pe frunte și i-a zis din nou: "Da, ai să te faci sănătoasă!" și a plecat.

După o zi copila s-a sculat sănătoasă din pat. Vestea acestei minuni s-a răspîndit în toate părțile, căci toți îl cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfînt și făcător de minuni.

Spunea Arhimandritul Anastasie și despre altă minune. Fiul meșterului Costache, care zidise catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea și Mănăstirea Frăsinei, s-a îmbolnăvit de epilepsie. Boala îl chinuia tot mai cumplit. Bătrînul meșter a alergat la Sfîntul Calinic, cerîndu-i, cu lacrimi, rugăciuni de vindecare pentru fiul său. "Du-te acasă, meștere Costache, i-a zis preasfințitul, și te roagă Maicii Domnului!" Cum a intrat în casă tatăl, și-a găsit feciorul sănătos, rugîndu-se în fața icoanei Maicii Domnului. "Rugați-vă și voi Maicii Domnului, a zis copilul, nu vedeți cum se roagă preasfințitul episcop? De acum înainte nu mă mai îmbolnăvesc!"

În același ceas a venit și părintele Anastasie, cu moaștele Sfîntului Mercurie, să le sărute copilul, după porunca preasfin-țitului Calinic.

Spunea iarăși ucenicul său că din anul 1820 și pînă cînd s-a mutat din viața aceasta, pește n-a mîncat, fără numai verdețuri și acelea fără untdelemn, o dată pe zi. Iar unt de vaci, ouă, brînză și lapte numai sîmbăta gusta cîte puțin, ca să biruiască mîndria.

Același arhimandrit spunea că din anul 1850, cînd a fost ales episcop și pînă în anul 1868, cînd a trecut la Domnul, nu și-a schimbat întru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia întru toate faptele cele bune. Chiar și hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta cînd era stareț în Mănăstirea Cernica.

Pe cînd era episcop de Rîmnic, Sfîntul Calinic toată ziua ședea cu cartea în mînă și citea. Pentru ca să nu-l prindă somnul, sau să-și risipească mintea de la lucrarea ei, obișnuia să pună pe carte o greutate metalică rotundă, iar jos, în dreptul cărții un lighean de tablă gol. Îndată ce Sfîntul Calinic se îngreuia de somn și își pierdea echilibrul, greutatea metalică cădea în lighean și îl deștepta din nou la rugăciune și la citit. Astfel, cuviosul era permanent stăpîn pe voința și pe trupul său.

Se mai spunea despre dînsul un fapt vrednic de știut. Întrucît nu mînca niciodată carne, după rînduiala vieții monahale, dăduse poruncă părinților de la episcopie să nu mănînce nici ei carne. Într-o zi, stînd în cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne friptă. Atunci a pornit încet după miros și a ajuns la chilia unui călugăr. După ce a bătut la ușă, a intrat înăuntru. Călugărul tocmai frigea o bucată de carne. Deci mîniindu-se prea-sfințul de aceasta, a început să-l mustre cu asprime, zicînd: "Hoitarule! Nu te-ai mai săturat de hoit? Nu vezi că faci mîncare viermilor și putoare?" Într-adevăr, Sfîntul Calinic ținea ca ucenicii săi să fie călugări și cu fapta, nu numai cu cuvîntul.

După 17 ani de rodnică păstorire a turmei lui Hristos, adică la 24 mai 1867, Sfîntul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mănăstirea Cernica, unde dorea să-și dea obștescul sfîrșit. A doua zi, de Înălțarea Domnului, a venit la biserică, a stat la liturghie și la urmă a dat anaforă părinților, sărutîndu-i toți mîna. Pe urmă a mers în chilia sa, cea mai dinainte gătită pentru sine, și de aici n-a mai ieșit pînă la sfîrșitul său, fiindcă slăbise cu totul de bătrînețe și de mult post.

Spunea Mitropolitul Nifon către Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic: "Știu că voi, frații Baldovini, ați servit cu frică de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, cînd vei vedea că este greu bolnav să mă vestești și pe mine ca să mă mărturisesc lui, căci am multe cuvinte care trebuie să i le arăt cît este în această viață și să-mi cer iertăciune". După aceea Mitropolitul a intrat la Sfîntul Calinic și s-a mărturisit lui, ieșind de la el așa de vesel și luminat la chip, cum nu mai fusese în toată viața lui.

Plecînd Mitropolitul Nifon, a zis Sfîntul Calinic, care zăcea în pat, către iubitul său ucenic, Anastasie: "Fiul meu, Nifon, mi-a spus totul și cred că este speranță de mîntuirea lui. Să știi că la șapte ani, cînd mă vor dezgropa pe mine, va intra Mitropolitul în mormînt". Această prevestire s-a împlinit întocmai.

În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfîrșitul lunii martie, Sfîntul Calinic a chemat la chilia sa șapte preoți de au slujit Sfîntul Maslu. După otpust, le-a zis preasfințitul: "Părinților, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărți!"

La rugămintea Sfîntului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit, cuviosul Anastasie, și îi citea toată pravila, căci acum slăbise și nu mai putea să și-o facă singur. După terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie și ceilalți părinți apropiați, dîndu-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.

Spunea părintele Anastasie că într-una din aceste seri de rugăciune și priveghere, i-a zis Sfîntul Calinic: "Adu-ți aminte ceea ce ți-am spus în anul 1852 la Craiova, și de atunci pînă acum, că voi, frații Baldovini, Anastasie și Orest, aveți să-mi închideți ochii și să mă duceți la groapă. Așa că, acum mai am 14 zile și mă duc din această lume. Ai grijă, să mă îmbraci la moarte cu veșmintele ce ți-am spus că sînt trimise de călugărița Brîncoveanca din Moldova".

Spunea iarăși părintele Anastasie: "Într-o seară, preasfinția sa întinzînd cu mine vorba despre mai multe învățături și eu, știind că darul Sfîntului Duh este cu desăvîrșire în el, i-am zis: "Prea sfințite Stăpîne, știu că mult-puțin, cît te-am servit, dar te-am servit cu credință și dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva, decît să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această lume". Atunci preasfinția sa a început să plîngă amarnic, încît m-a făcut și pe mine păcătosul să plîng. După ce s-a liniștit, a început a-mi zice: "Fiul meu, eu v-am primit în Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit și v-am luat din mănăstire și ați urmat mie. Știu că nu v-ați păzit datoriile și făgăduințele călugăriei, însă să vă siliți a le păzi de aici înainte și vă făgăduiesc, că dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi și pentru toți ai mei"".

Dorind Sfîntul Calinic să asculte ultima liturghie pe pămînt și să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paști a slujit un preot Sfînta Liturghie în paraclisul chiliei unde ședea, și s-a împărtășit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868.

În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfîntul Calinic. Cîteva zile mai înainte, a venit la el starețul mănăstirii, Arhimandritul Ștefan, pe care îl iubea foarte mult și i-a dat testamentul pentru înmormîntare scris cu cîtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învățat și ceva lucruri duhovnicești, vorbind amîndoi multe ceasuri.

În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfîntul Calinic și i-a citit Utrenia. După otpust au stat amîndoi de vorbă, vorbind pentru mîntuire și alte lucruri folositoare. Cînd se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci, dimineața, Sfîntul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămașă și haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe față, s-a pieptănat și a binecuvîntat pe toți cîți erau în casă. Spunea ucenicilor: "Au venit niște oameni mari în casă și vor să mă ia cu dînșii".

Cum stătea așa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ținînd crucea în mînă, s-a închinat ei, a sărutat-o și a zis: "Sfîntă Cruce, ajută-mi!" Iar către ucenici a zis: "Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!" Și rezemîndu-și capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adînc și și-a dat duhul în mîinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinților Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.

La înmormîntarea Sfîntului Calinic, care a avut loc sîmbătă, 13 aprilie, a venit Mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulți egumeni și zeci de mii de credincioși, încît nu mai încăpeau în amîndouă ostroavele. Cu toții se sileau să-i sărute mîinile. Trupul său era îmbrăcat în veșminte arhierești, așa cum poruncise el, era așezat pe scaun, cu cîrja și Evanghelia pe braț.

Slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfîntului Nicolae. Apoi patru preoți l-au purtat pe brațe, împreună cu zeci de arhierei, preoți și diaconi și l-au înmormîntat așezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfîntul Gheorghe, ctitorită de el.

Tot atunci s-a citit și testamentul lăsat de Sfîntul Calinic de la Cernica, pe care îl dăm în continuare:

DIATA (Testamentul)
PREA SFNȚITULUI EPISCOP CALINIC

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin.

"Eu, smerit arhiereu Calinic, Episcopul Rîmnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce zice în Sfînta Evanghelie: Fiți gata, că în ceasul care nu gîndiți, Fiul Omui va veni, seara sau la miezul nopții, sau la cîntatul cocoșilor, sau dimineața. Ca nu cumva venind fără de veste, să vă afle dormind (Luca 12,40).

Acest glas al lui Dumnezeu auzind, și temîndu-mă, fiind cu totul cuprins de neputințe și bătrînețe și din zi în zi slăbind cu trupul, așteptînd în toată vremea acel ceas zis de Domnul, ceasul morții, după putere înainte găsindu-mă spre ieșirea dintru această vremelnică viață, am gîndit să scriu această duhovnicească a mea înștiințare și diată, ca să fac cunoscut fiecăruia ce ar voi, după sfîrșitul meu, să cerce averile chiliei mele. Ca adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca să afle bogăția mea sau comoara pe care din tinerețe o am adunat.

Pentru că de cînd am îmbrăcat sfîntul și îngeresc cin monahicesc, în Sfînta Monastire Cernica, la anul al nouăsprezecea al vieții mele - 1808, noiembrie, 12 - și m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am viețuirea cea de bunăvoie, dintru acea vreme pînă la apropierea de mormînt, n-am cîștigat averi sau mișelii, ci numai sfinte cărți! N-am adunat aur și argint; n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.

Că necîștigarea cea călugărească cu duhul și cu lucrul, după putință m-am sîrguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, și punîndu-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat. Iar darurile cele ce le primeam de la făcătorii mei de bine și veniturile cele de la dregătorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi și ale monastirei trebuințe, cît am fost arhimandrit.

Asemenea și arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la trebuințele mele și nevoile celor lipsiți frați în Hristos și unde Dumnezeu mi-au poruncit, și la înnoirea Episcopiei, fiind cu totul în dărăpănare.

Drept aceea, nimeni să nu se ostenească după moartea mea cercînd sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea călugărească, mai mare la sfîrșit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi voi fi lui Dumnezeu de nu va rămînea după moartea mea nici un ban, decît de s-ar împărți cea mai multă strînsoare după mine. Și dacă n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac, să mă dea obișnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care își aduc aminte de moartea lor, să-mi tîrască păcătosul meu trup la oricare biserică săracă și acolo lîngă trupuri să-l îngroape. Iar dacă voirea stăpînitorilor ar porunci să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, fiind în eparhie, să mă îngroape în Episcopie, lîngă biserica cea din nou făcută. Iar fiindu-mi săvîrșirea afară de eparhie, să mă îngroape în Sfînta Monastire Cernica, lîngă biserica cea nouă de noi zidită, unde ne-am călugărit și mult ne-am ostenit din tinerețe la bătrînețe.

Deci, dacă cel ce va voi ca fără de bani să-mi pomenească păcătosul meu suflet la rugăciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela și singur să fie pomenit întru împărăția cerului. Iar cel ce va avea trebuință de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel atîta de sărac, cel ce nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar Milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor și mie păcătosul, în veci. Amin.

Aceasta este diata și duhovnicească a mea scrisoare, aceasta este înștiințarea de averea mea. Iar necrezînd cineva aceasta și ar începe cu iscodire a cerca aur și argint, măcar și mult de s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar Milostivul Dumnezeu va judeca. Amin".

Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu
CALINIC, Episcopul Rîmnicului, Noul Severin

După înmormîntarea Sfîntului Ierarh Calinic, "a venit comisia de la guvern ca să-l cerceteze pentru stare, adică averea personală. Și a aflat bani, o rilă și o jumătate de napoleon și multe adeverințe întărite cu iscălituri de pe la toate locurile pe unde dăduse milostenie, atît de aici din România, cît și din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfîntul Munte) și alte locuri de prin Turcia, hîrtii care s-au luat de minister".

Despre acest mare episcop, Sfîntul Calinic de la Cernica, spunea ucenicul său, Cuviosul Anastasie, aceste cuvinte: "Acest Sfînt Episcop și Arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe a săvîrșit multe fapte mari și folositore pentru această țară și Biserica Română".

Spunea iarăși despre el că în timpul cît a trăit, a făcut șapte biserici mari și trei paraclise și a crescut mii de fii duhovnicești.

Ultimele cuvinte ale ucenicului său formează o solemnă mărturisire către credincioși: "Declar pe conștiința mea, ca arhimandrit și duhovnic ce sînt eu păcătosul, și în numele adevărului adevărat, că acest Sfînt Episcop Calinic, cum a ieșit din pîntecele maicii sale, tot așa a intrat în pîntecele pămîntului".

Aceasta a fost nevoința și viața plină de sfințenie, precum și sfîrșitul minunat al Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni, care s-a mutat la cereștile locașuri, în ceata Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu, la 11 aprilie, 1868.

Canonizarea Sfîntului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască și să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna aprilie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2014 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.