Make your own free website on Tripod.com
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Cuviosul Nichita Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Midichia
(3 aprilie)

Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna aprilie


Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinți dreptcredincioși. Tatăl lui se numea Filaret și s-a tuns în călugărie, cînd soția sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după nașterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

După ce a crescut și a învățat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întîi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieștilor cărți. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ștefan, bărbat îmbunătățit, de la care, după ce a luat povățuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor și a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzînd de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc și l-a tuns în rînduiala monahi-cească. Iar fericitul Nichita atît de mult a sporit cu pustniceștile nevoințe, cu smerenia, cu ascultarea și cu toate lucrurile cele bune, încît pe toți monahii cei ce erau acolo i-a covîrșit, neîmplinind încă șapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rînduiala preoțească, sfințindu-l preasfințitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.

După primirea preoției, îndată i s-a încredințat toată rîndu-iala mănăstirii începută de Cuviosul Nichifor, care acum slăbise de bătrînețe. El îndreptă bine mănăstirea în locul părintelui său Nichifor, păscînd cuvîntătoarea turmă cu grijă, înmulțind-o prin chipul îmbunătățitei sale vieți. Deci mulți, auzind de viața lui plăcută lui Dumnezeu, veneau într-acel locaș, lepădîndu-se de lume și dorind a se povîțui de dînsul pe calea mîntuirii, acolo voiau să petreacă. În puțini ani, ca la o sută de frați s-au înmulțit cu darul lui Hristos, între care era și fericitul Atanasie, bărbat cu adevărat cinstit și minunat, a cărui faptă bună nu este cu putință a o arăta prin scurte cuvinte și a spune dragostea lui cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o la început lepădîndu-se de lume, încît și îngerii puteau să se minuneze de aceea. Căci, defăimînd lumea aceasta și poftele, pentru Dumnezeu, a ieșit în taină din casa părintească și, intrînd într-o mănăstire oarecare, voia a începe nevo-ințele monahicești.

Înștiințîndu-se tatăl lui cel trupesc, a alergat cu mînie în mănăstirea aceea și luînd pe fiul său, pe care îl iubea foarte mult, a lepădat de pe dînsul monahiceasca îmbrăcăminte, pe care o purta în viața cea nouă și l-a îmbrăcat în haine luminoase de mare preț și cu sila l-a dus în casa sa. Iar copilul a zis către dînsul: "O, tată, oare socotești că hainele acestea de mare preț mă vor împiedica de la scopul meu? Toată lumea aceasta îmi este urîtă, pentru că ce folos este omului, de va cîștiga toată lumea și își va pierde sufletul său?" Tatăl său l-a închis într-o cameră deosebită și se sîrguia în tot chipul ca să-i întoarcă gîndul către dragostea lu-mească. Iar el, cu dragostea lui Dumnezeu biruind dragostea tatălui și iubirea cea deșartă a lumii, dezbrăcîndu-se de acele haine mirenești cu care era îmbrăcat, le-a rupt în mici bucăți. Aflînd tatăl său, l-a îmbrăcat în altele mai scumpe, pentru că era bogat, cinstit și slăvit. Iar el a făcut cu hainele acestea ca și cu cele dintîi. De acest lucru pornindu-se tatăl său cu mînie mare, l-a bătut fără milă, încît trupul lui s-a zdrobit de răni și s-au învinețit spatele și umerii de bătăile cele cumplite, încît era nevoie ca doctorii să-l tămăduiască și trupul cel rănit să-l curețe. Iar copilul zicea: "Chiar și în bucăți de m-ar zdrobi tatăl meu, nicidecum nu mă va despărți de dragostea lui Dumnezeu, nici nu mă va întoarce de la scopul meu".

După aceea, umilindu-se tatăl său și multe lacrimi vărsînd, a zis lui Atanasie: "Mergi, fiul meu, pe calea cea bună pe care ai ales-o și Hristos să-ți fie ție ajutor, izbăvindu-te de toate cursele vrăjmașului". Iar el, ducîndu-se în mănăstirea în care fusese mai înainte, a luat pe dînsul desăvîrșit haina monahicească. Și atît de mult s-a smerit, încît nimic lumesc nu se mai vedea într-însul; nici cuvînt, nici obicei, nici cîștigare de oarecare lucruri. Ci, obiceiul îi era blînd, cuvîntul lin și smerit, hainele rupte și mai proaste decît ale tuturor; toată viața lui era aspră și fără de măsură, deși crescuse în moliciuni lumești, fiind fiu de oameni bogați.

Pe un bărbat îmbunătățit ca acesta, care a petrecut ani destui în ostenelile monahicești, dragostea părintelui nostru Nichita și slava vieții lui cea asemenea cu a îngerilor, l-au atras la dînșii în Mănăstirea Midichiei și s-a făcut împreună vorbitor și viețuitor iubit cu amîndoi cuvioșii - adică cu Nichifor și cu Nichita -, de la care Atanasie, fiind rugat după cîtva timp, a luat în mănăstire slujba de iconom. Și a fost fericitul Atanasie împreună cu Nichita, pentru îndreptarea mănăstirii aceleia, ca un suflet și o înțelegere în două trupuri, îndreptînd pe toți frații cu cuvîntul și cu lucrul spre toată fapta bună și desăvîrșită, spre plăcerea lui Dumnezeu. Astfel, sădeau întru dînșii dragostea, îi învățau smerenie, erau slujitori ai curăției lor trupești și sufletești, sprijinind pe cei neputincioși și împuținați la suflet, pe cei ce erau tari întărindu-i și mai mult, iar pe cei ce cădeau ridicîndu-i cu învățături și cu sfaturi în multe chipuri; căci dacă unul dintre dînșii se făcea învățător mai aspru, atunci celălalt se făcea sfătuitor mai blînd și mai milostiv; și amîndoi erau iubiți de toți, iar cuvîntul lor era ca și cum ar fi ieșit din gura lui Dumnezeu; astfel se primea între frați.

Dar nu pînă în sfîrșit a petrecut împreună o doime ca aceasta a povățuitorilor celor îmbunătățiți, pentru că după cîțiva ani Cuviosul Atanasie s-a mutat la Domnul, în 26 de zile ale lunii octombrie. Mutîndu-se el, cel mai de pe urmă cuvînt grăit către frați a fost: "După sfîrșitul meu, cu adevărat veți ști despre mine, de voi afla ceva dar la Dumnezeu". Iar după ce s-a îngropat Cuviosul Atanasie, a crescut un copac de chiparos, din porunca Domnului, deasupra mormîntului lui, chiar din pieptul aceluia, ale cărui frunze tămăduiau desăvîrșit toate neputințele. După aceea și Cuviosul Nichifor, ziditorul Mănăstirii Midichiei și întîiul egumen într-însa, după multe osteneli și dureri trupești, s-a dus către Domnul, în patru zile ale lunii mai. Și a rămas Cuviosul Nichita lipsit de Sfîntul Nichifor, duhovnicescul lui părinte, și de iubitul prieten Atanasie Cuviosul și nu puțin se mîhnea după amîndoi, din multă dragoste ce avea pentru dînșii. Însă își mîngîia mîhnirea prin încredințarea cea neîndoită pentru dînșii, căci au cîștigat darul și fericita viață la Stăpînul Hristos, Căruia, din tinerețe slujindu-i, bine i-au plăcut.

Iar după mutarea fericitului părinte Nichifor, toți frații au rugat pe Cuviosul Nichita ca să primească rînduiala și dregătoria egumeniei; dar Sfîntul Nichita nu primea cinstea și dregătoria egumenească, deși rînduia desăvîrșit mănăstirea în locul Sfîntului Nichifor, părintele său, cînd acesta slăbise de bătrînețile cele de mulți ani. Deci, fiind rugat de frați și mai ales de alți mulți părinți fiind silit, a primit dregătoria aceea și s-a binecuvîntat de preasfințitul patriarh al Constantinopolului, Nichifor, care se alesese după Tarasie. Și adăuga osteneli peste osteneli, singur acum cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptînd mănăstirea și îngrijindu-se pentru mîntuirea sufletelor celor încredințate lui.

Binecuvîntînd Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli și a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naștere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce își ieșise din minți, prin ungerea cu sfîntul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoșat balaur l-a izgonit. Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Și multe boli trupești, friguri, lingoare și alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el. Așa cu dumnezeiască plăcere viețuind, a ajuns la anii bătrîneților sale și a sosit la vremea mărturisirii și a pătimirii celei vitejești, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfîrșitul vieții sale.

Într-acele vremi eresul luptării de icoane încă nu încetase, deși acum era blestemat de al șaptelea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți. Însă iarăși se înnoise, avînd ajutor de la stăpînirea împărătească, căci și începutul lui era de la împărații grecești. Mai întîi de la împăratul Leon, care era al treilea cu același nume, cu porecla Isaurul, acel eres păgîn s-a întărit și ca o boală vătămă-toare s-a înmulțit. Pentru că acela mai întîi a dat poruncă de lepădare a icoanelor și cu stăpînire împărătească pe mulți la a sa nedreaptă socoteală i-a plecat. Apoi, izgonind pe Sfîntul și dreptcredinciosul patriarh Gherman, a ridicat la scaun pe Atanasie, ereticul cel de un gînd cu el. Iar după moartea acelui păgîn împărat, a venit Constantin Copronim, fiul lui, mai groaznic prigonitor asupra Bisericii lui Dumnezeu, care nu numai că lepăda sfintele icoane, ci a oprit și ca sfinții plăcuți lui Dumnezeu să fie numiți sfinți, iar moaștele sfinților întru nimic le socotea.

În scurt, zicem că numai pe dinafară împăratul acela se arăta a fi creștin, iar pe dinăuntru era cu totul jidov necredincios. Căci și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe cea mai înaltă decît toată zidirea și numele ei cel preasfînt împreună cu icoana, a îndrăznit ticălosul acela a le lepăda; iar folosirile ei cele către Dumnezeu, prin care toate se întemeiază, a poruncit ca nici să le pomenească. Iar spre ocara ei, arăta un săculeț plin cu galbeni și întreba pe cei ce stăteau înaintea lui: "Ce ziceți, de mult preț este săculețul acesta?" Iar cei ce stăteau înaintea lui îi răspundeau: "Atît este de mult preț, cît aur se află într-însul". Iar Copronim, vărsînd din săculeț aurul, iarăși întreba: "Acum săculețul fără de aur mai este de mult preț?" Aceia îi răspundeau: "Întru nimic nu este de mult preț, fiind deșert. Pentru că ce folos este, cînd nu are în el aur?" După aceasta zicea Copronim: "Astfel este Maria, pînă ce a avut în pîntecele său pe Hristos, pînă atunci a fost cinstită, iar după ce l-a născut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea și întru nimic nu se deosebește de celelalte femei". O, preanecurată gură și limbă! Ce fel de hulire grăiești asupra celei mai cinstite decît toate puterile cerești și asupra celei mai sfîntă decît toți sfinții, Maica Ziditorului? Au doar Împărăteasa, după ce a născut pe împărătescul Fiu, nu este vrednică de cinstea împărătească? Au doar numai pînă atunci Maica Împăratului avea să fie cinstită, cît l-a purtat în pîntece pe Împărat?

O, amar de ticălosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deosebit de hulitorii jidovi, cei urîți de Dumnezeu, că nu numai într-acest chip era hulitor, ci și pe ceilalți pe toți îi atrăgea spre aceeași păgînească hulire, cu îmbunări înșelătoare și cu certuri îngrozitoare; iar pe cei ce nu se învoiau cu dînsul și i se împotriveau îi pedepsea cu felurite munci, cu legături și cu foamea mult timp îi chinuia, rănindu-i cu cumplite bătăi, cu sabia tăindu-i, întru adîncul mării înecîndu-i și prin toate chinurile nesuferitelor și amarelor munci cu moarte pierzînd pe credincioșii și adevărații robi ai lui Hristos. El singur și-a lepădat ticălosul lui suflet cu cea mai cumplită moarte, pentru că, suflînd cu amar, striga, zicînd: "De viu sînt dat focului celui nestins". Și cel ce hulea mai întîi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cîntări și laude să o cinstească pe ea. Dar acum nu a aflat nici o ușurare, acel om înstrăinat de la mila lui Dumnezeu.

Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul său, Leon, cel al patrulea cu același nume, tot eretic și luptător împotriva icoanelor, semănînd tatălui său. Dar și acela degrabă murind, a luat împărăția Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mai mic Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici, a adunat Sinodul al șaptelea din toată lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Și s-a bucurat toată Biserica lui Hristos, luîndu-și iar cea dintîi a sa înfrumusețare de icoane și pe dreptcredincioșii împărați și arhierei punîndu-i pe scaune.

După Irina a împărățit Nichifor, iar după dînsul Mihail, împărați dreptcredincioși. După aceea, a venit Leon al cincilea cu același nume, care se numea - Armeanul. Acela, urmînd celui mai dinainte de un nume cu el, răucredinciosului împărat Leon Isaurul, a început iarăși a prigoni pe cei dreptcredincioși și pe sfinți, înnoind și pornind iarăși blestematul eres iconoclast. Și căutîndu-și ajutor de un gînd, dascăli ai răutății, a găsit pe puțini din boieri, între care erau doi mai răi: Ioan, care se numea Specta și Evtihian. Iar din sfințita rînduială a aflat pe Ioan, care se chema Grămatic, noul Tertil, care era vas ales al diavolului și pe oarecare Antonie Silea. Iar din rînduiala monahicească a găsit pe Leontie și pe Zosima, care, nu după multă vreme fiind prinși în fapte necurate, au suferit tăierea nasului și au murit cu rușine, lăsînd după dînșii rea pomenire.

Cu aceștia împăratul învăța păgînătatea aceea, ascultînd sfatul lor, se îndemna spre războiul pe care începuse a-l ridica asupra Bisericii. Apoi aducînd din stăpînirea sa în Constantinopol pe toți arhiereii și toată rînduiala duhovnicească, a chemat în palatele sale pe sfințitul Patriarh Nichifor, împreună cu tot sfințitul sobor, voind ca înaintea feței lui și înaintea a toată suita să aibă dovadă, cu cei mai sus-ziși eretici de un gînd cu dînsul, pe care îi avea ascunși la el. Deci, mai întîi a vorbit singur către cei drept-credincioși, făcîndu-se a fi dreptcredincios și scoțînd din sîn icoana răstignirii lui Hristos, pe care o avea la gît, căreia i s-a și închinat cu fățărnicie. Plecînd capul la icoană, a zis către Sfinții Părinți:

"Nici eu nu mă deosebesc întru nimic de voi, pentru că cinstesc sfînta icoană, precum vedeți singuri. Dar s-au sculat alții care învață într-alt chip și zic că este dreaptă calea pe care o țin ei. Deci să vină aici înaintea voastră și prin întrebări și răspunsuri să caute înțelegerea cea dreaptă despre icoane. Dacă ei se vor arăta a fi biruitori în cuvinte, arătîndu-și lămurit adevărul lor și biruindu-vă pe voi, atunci să nu opriți nici voi lucrul cel bun și mai ales singuri să nu-i lăsați. Iar dacă aceia se vor dovedi de către voi și se va vădi deșarta lor cuvîntare, apoi să înceteze a mai semăna acea pierzătoare învățătură și să se țină dreapta credință ca mai înainte. Iar eu voi fi ascultător și judecător al întrebărilor voastre, din amîndouă părțile; că dacă pentru orice lucru cît de mic se cade să judec, cu atît mai vîrtos nu voi fi nebăgător de seamă pentru îndreptarea Bisericii. Vă ascult pe voi, însă sînt dator să ascult și alte părți și la care voi cunoaște care este adevărata dreptate, acelora vom urma".

Dar preasfințitul Patriarh Nichifor și toți arhiereii cei împreu-nă cu dînsul nu se învoiau nicidecum la aceasta și nu doreau să aibă dovedire, dar nici nu voiau să vadă pe acei eretici cu rea socoteală, nici a-i lăsa să vină înaintea feții lor, zicînd că nu este trebuință a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al șaptelea a toată lumea al Sfinților Părinți, și a-l înnoi în Biserică, pentru că este cu totul lepădat.

Dar Sfinții Părinți văzînd pe împăratul foarte plecat spre credința cea rea și dînd ajutor ereticilor, Sfîntul Emilian, episcopul Cizicului, a zis către dînsul cu îndrăzneală: "Dacă întrebarea aceasta, pentru care ne-ai chemat, o, împărate, este întrebare bisericească despre dreapta credință, apoi se cade ca să fie aceea cercetată, după obicei, în Sfînta Biserică, iar nu în palatele împărătești!" Împăratul zise: "Dar și eu sînt fiu al Bisericii și vă ascult ca un mijlocitor și împăciuitor, ca, socotind cele grăite din amîndouă părțile, să cunosc adevărul". La aceasta i-a răspuns Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului: "Dacă ești mijlocitor și împăciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului și împăciuitorului? Căci aduni pe potrivnicii Bisericii și îi ții în palatele tale, dîndu-le îndrăzneală, ca fără de frică să învețe pe toți a ține dogmele relei credințe; iar cei ce sînt dreptcredincioși, aceia nici prin unghere nu îndrăznesc să grăiască ceva despre dreapta credință, fiind înfricoșați de cumplitele tale îngroziri. Aceasta nu este semn de mijlocire și de împăcare, ci de prigonire și de tiranie".

Împăratul zise: "Dar n-am zis eu că sînt cu voi la un gînd? Însă de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu îndoire pînă la mine, nu mi se cade a tăcea despre dînsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevăr. Dar care este pricina, de nu voiți să vorbiți cu acei ce vă sînt potrivnici? Atunci vă arătați că sînteți proști și nu aveți mărturii din dumnezeieștile Scripturi, cu care ați putea să vă apărați înțelegerea voastră". Sfîntul Teofilact, episcopul Nicomidiei, răspunse: "Martor ne este Hristos, a cărui sfîntă icoană o ai înaintea ochilor, o, împărate, că avem mărturii fără de număr ale dreptei noastre credințe, care întăresc drapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca să asculte și nu putem să sporim deloc, luptîndu-ne cu mîna cea puternică, care ne amenință cu puterea".

Apoi Sfîntul Petru, episcopul Nicomidiei, a zis către împărat: "Cum grăiești să avem cu aceia luptă, cărora tu le ajuți și cu care singur te ostenești asupra noastră? Nu știi oare că și pe manihei de i-ai fi adus aici și ai fi voit să-i ajuți, apoi și ei ne-ar fi biruit cu ușurință, avînd ajutor de la tine?"

După aceasta Sfîntul Eftimie, episcopul Sardichiei, a început a grăi cu mai multă îndrăzneală: "Ascultă, o, împărate! De cînd s-a pogorît pe pămînt Hristos, Domnul nostru, acum sînt opt sute de ani și mai bine, pretutindeni Același se închipuiește în biserici, prin zugrăvirea icoanelor și în același fel se cinstește. Și cine este atît de trufaș, care să îndrăznească să miște sau să strice predania care se ține de atîția ani în biserici de la Sfinții Apostoli, de la mucenici și de la părinții cei de Dumnezeu insuflați, care au ajuns și pînă la noi? Căci grăiește Apostolul: Drept aceea, fraților, stați și țineți predaniile prin care v-ați învățat, ori prin cuvînt, ori prin scrisoarea noastră. Și iarăși: Chiar și înger din cer de vă va propovădui mai mult decît ceea ce v-am propovăduit vouă, anatema să fie! Pentru aceea împotriva celora ce aflaseră acel eres luptător de icoane s-a adunat Sinodul cel din toată lumea, pe vremea dreptcredincioasei împărății a Irinei și a lui Constantin, și singur Fiul lui Dumnezeu a însemnat cu degetul său acel Sinod. Deci, de va îndrăzni cineva să strice sau să șteargă ceva din Sinodul acela, să fie blestemat".

Auzind împăratul acestea, deși se mînia înăuntru cu iuțime, asculta cu răbdare cele ce se grăiau, prefăcîndu-și blîndețea cu fățărnicie. Dar Sfîntul Teodor învățătorul Bisericii, cel fierbinte rîvnitor, egumenul mănăstirii Studiților, fără de frică a îndrăznit a zice: "Nu strica, o, împărate, rînduiala cea bine așezată a Bisericii, pentru că Sfîntul Apostol Pavel zice: Dumnezeu a dat în Biserică pe unii apostoli și pe alții prooroci, iar pe alții păstori și învățători, spre săvîrșirea sfinților, însă n-a adăugat acolo Apostolul și pe împărați. Deci ție, o, împărate, ți s-a încredințat ca să îndreptezi cele mirenești, lucrurile cetăților și puterile oștilor. Pentru acelea să te îngrijești tu, iar bisericeștile îndreptări să le lași păstorilor și învățătorilor, după învățătura Apostolului. Iar de nu, apoi să știi că, chiar îngerul din cer de ar aduce vreo învățătură potrivnică credinței noastre celei drepte, nu-l vom asculta; cu atît mai mult pe tine nu te vom asculta, care ești un om de lut!"

Atunci împăratul s-a mîniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinți părinți ca hulă și ocară lui, deși mînia cea dinăuntrul lui o ascundea sub blîndețe. Apoi la arătare scoțînd-o, cu necinste și cu ocări a gonit din palat tot sfințitul sobor și a scos de pe scaun pe păstorul cel drept, pe preasfințitul Patriarh Nichifor. Aceeași a făcut și celorlalți dreptcredincioși arhierei. Pe toți i-a trimis la închisori, în diferite țări și locuri, asemenea și pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii săi, care era din rînduiala mirenească, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credința eretic și cu viața necurat; căci avea o slujnică, doctoriță cu meșteșugul, pe care o ținea pentru tămăduirea bolii sale, pentru că el zicea că bolește de pîntece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necurăție.

Asemenea și la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioși, împăratul a pus pe ai săi răucredincioși și mincinoși episcopi și a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încît era iarăși asupra credincioșilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost și înainte, pe vremea lui Leon Isaurul și a lui Copronim, fiul său. Apoi a adunat acel răucredincios împărat, Leon Armeanul, împreună cu falsul patriarh Teodot, o adunare fărădelege în Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredincioși, dumnezeiești și binecuvîntați Sfinți Părinți, fiind ei singuri blestemați; iar pe cei ce nu se învoiau cu acea nedreaptă adunare a lor, îi munceau în multe feluri și-i pierdeau.

După săvîrșirea adunării celei păgînești, a chemat la sine împăratul pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care era și dumnezeiescul părintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvîntul. Deci, mai întîi îi amăgea cu îmbunări spre a sa credință. Apoi, nevăzîndu-i plecați la voia lui, i-a închis în diferite temnițe pe fiecare deosebit și gîndea ce încă le-ar mai face? Cuviosul Nichita a fost ținut mai multe zile într-o temniță foarte rea și însăși acea închisoare îi era sfîntului mare chinuire. Dar pe lîngă aceasta, în toate zilele mergeau la el niște oameni fără orînduială și fără de rușine cu obiceiul și cu cuvîntul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

Aceia huleau și ocărau pe sfîntul cu cuvinte de hulă și de rușine, făcînd ocară mare bătrînului, pentru că erau într-adins rînduiți de eretici, între care unul cu numele Nicolae a fost mai rău. Acela și mai mult necăjea cu nebunia sa pe cuviosul, bîrfind asupra lui cuvinte necurate, pînă ce lui Nicolae acela i s-a arătat tatăl său în vis, care murise demult, zicîndu-i: "Depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Deci, într-acel ceas a încetat Nicolae cu vorbele sale deșarte și nu numai că nu supăra pe sfîntul, ci și pe alții care îl supărau, îi oprea.

Iar după ce cuviosul a pătimit multe zile în temniță, împăratul a poruncit să-l ducă în surghiun spre partea Răsăritului, într-o cetate ce se numea Masaleon; aceea era în vreme de iarnă cea mai cumplită, și multă nevoie pătimea bătrînul de ger, de zăpadă și de vînturi, avînd haine proaste. Chiar și armașul cel care-l ducea în izgonire, era foarte cumplit și nemilostiv și chinuia pe bătrîn în călătoria aceea, mînîndu-l repede, grăbindu-se ca în puține zile să facă acel drum. Același lucru a făcut împăratul și celorlalți cinstiți egumeni, pe fiecare trimițîndu-i deosebit în surghiun. După aceea, socotind în sine că nimic nu va spori ținîndu-i în surghiun, căci sînt mai presus de tot necazul și mai ales mai osîrduitori îi va face la ținerea și la păzirea dogmelor ortodoxe, și-a schimbat gîndul său, ca unul ce era nestatornic la minte și abia cinci zile petrecînd Cuviosul Nichita în izgonire în cetatea amintită mai sus, împăratul i-a poruncit lui, precum și celorlalți egumeni, ca să se întoarcă degrabă în Bizanț, și a întors pe sfîntul cu mai grabnică alergare decît cea dintîi, încît abia rămăsese viu, pe deoparte, de supărarea cea mai mare, iar pe de alta, de călătoria cea grabnică pe cale. Și după ce au fost aduși toți egumenii aceia în Bizanț, împăratul a poruncit să-i lase în cetate, pînă ce va socoti în ce chip ar putea să-i atragă la un gînd cu el.

Trecînd iarna și Sfîntul și Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paști, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizînd pe fiecare deosebit, în diferite temnițe îi muncea, nu mai puțin de cum munceau păgînii pe sfinții mucenici. Pentru că temnițele erau strîmte, întunecoase, rele și pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire și li se da printr-o ferestruică mică pîine necurată și umedă, ca la cîini, și aceea cîte o unghie pe zi, ca numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure și necurată, căci socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe acei părinți și să-i silească la credința lor cea rea, ori să-i omoare. Și încă, spre cea mai mare mîhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tînăr, anume Teoctist, prinzîndu-l înrăutățitul acela Ioan și asemenea închizîndu-l cu sila în temniță, cu foamea și cu setea îl muncea. După aceea, acei eretici răucredincioși, văzînd pe părinții aceia că voiesc mai bine să moară decît să se depărteze de credința lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicîndu-le: "Nu avem trebuință de altceva de la voi, decît numai împreună cu Teodot, patriarhul, să vă împărtășiți în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decît aceea să nu faceți nimic. Și astfel veți merge în libertate în mănăstire, cu credința și înțelegerea voastră".

Cu acel vicleșug ereticesc amăgindu-se părinții, ca și cum se învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscînd amăgirea aceea, se căiau foarte mult și s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberați fiecare dintru a sa închisoare și din legături, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-l și rugîndu-l ca, învoindu-se și el cu împărtășirea lui Teodot, să iasă din temniță. Dar nevrînd Sfîntul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos și nesuferind de loc să-i asculte pe dînșii, îi stăteau împotrivă părinții, zicîndu-i: "Nu se poate să ieșim noi de aici și pe tine să te lăsăm. Puțin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adică numai să ne împărtășim cu Teodot, iar credința noastră să ne-o ținem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sînt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înșine, ca nu cu totul să ne pierdem".

Astfel ei cu supărare stîndu-i împotrivă și mult timp silindu-l, a ieșit Cuviosul Nichita chiar nevrînd, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temîndu-se, ci ascultînd cu dinadinsul rugă-mintea părinților acelora și căruntețile lor văzîndu-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viața și moartea, cu voie îi era lui ca pentru dreapta credință să-și aleagă mai bine moartea decît viața. Însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstita însoțire a părinților, cărora le știa și credința cea dreaptă și îmbunătățita viață. Deci au mers cu toții la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vîneze cu mai multă ușurință spre a lui împărtășire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzînd părinții sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtășirea din mîinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia niște cuvinte ca acestea: "De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!" Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mîntuitorului, ci fățărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăși cu dînsul.

După aceasta, plecînd fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu fățarnicul înșelător s-a împărtășit; că și pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfîntul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte și acolo să se pocăiască de greșeala sa. Și intrînd într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greșeala, acolo se cade să-i fie și pocăința, s-a întors iarăși în Bizanț și, umblînd prin cetate, învăța fără frică pe popor ca să se țină de dogmele cele drepte, care la al șaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinții Părinți.

Înștiințîndu-se împăratul de aceea, a chemat la dînsul pe sfînt și i-a zis lui: "Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus și ceilalți egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblînd după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socotești întru nimic stăpînirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră și te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine". Iar sfîntul cu glas lin a răspuns, zicînd: "Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credința mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec și voi petrece, în care și părinții mei, sfinții episcopi cei dreptcredincioși, au petrecut; care au pătimit izgonire și închisori cu nedreptate de la tine și la multe primejdii s-au dat, apărînd Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Și să știți de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viața aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrînilor m-am supus nevrînd, împlinind voia lor, m-am împărtășit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale și mă căiesc. Deci, să știi bine că de acum înainte nici o împărtășire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinților Părinți, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine".

Văzînd împăratul voința aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărătești, care se numea "Mangan", ca să-l țină sub strajă, pînă va hotărî în privința lui. Iar Zaharia, fiind om bun și dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrîn, dar și cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Mucenițe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaște. O biserică și mănăstire era zidită în numele ei, care era încredințată de stăpînirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meșteșugar, vrăjmaș viclean, mîndru și nemilostiv, pentru a lui sălbăticie și rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rînduielile mănăstirilor, ca nu întărindu-se stăpînirea mirenească, să răstoarne toate din voia lor.

Acela, luînd pe sfîntul trimis la dînsul, îl chinuia cu dinadinsul. Pentru că, închizîndu-l într-o temniță foarte strîmtă, totdeauna muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsîndu-l să privească afară din temniță, singur purtînd cheia temniței și poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puțină mîncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotința lor. De aceea și mai mult îl supăra pe sfîntul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înțelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credință; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfînt, făcător de minuni și ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuințele poporului în părțile Traciei, i s-a întîmplat a cădea în mîinile barbarilor și l-au dus pe el în robie. De acest lucru aflînd Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniță pentru dreapta credință, a trimis la Cuviosul Nichita, spunîndu-i lui: "Zaharia, prietenul cel de obște, în țara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dînsul, că poți să-l izbăvești pe el". Sfîntul, luînd o înștiințare ca aceea, s-a mîhnit foarte mult și toată ziua aceea nu a gustat hrană. Iar după ce a înserat, luînd o lumînare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o și toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugînd bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mîinile barbarilor. Și a luat înștiințare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

A doua zi mergînd Filip, a aflat pe părintele cu fața veselă, bucurîndu-se cu duhul și l-a întrebat, zicînd: "Aseară m-am dus de la tine și erai tare mîhnit și necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel. Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mîhnire în bucurie?" Răspuns-a sfîntul: "Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici". Și așa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii și se liberau robii în schimb din amîndouă părțile. Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimițînd spre schimbarea celor robiți, pentru că știa de dînsul, că de dogmele Sinodului al șaptelea se ține și celor dreptcredincioși le ajută. Pentru aceea îl lăsa în mîinile barbarilor, ca să piară acolo.

Deci, liberîndu-se de barbari mulți greci robiți, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: "Oare voiești să te duci întru ale tale?" Iar el a răspuns: "Foarte mult aș fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta". Zis-a boierul: "Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi". Iar Zaharia, văzînd o milostivire ca aceasta neașteptată a stăpînitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rînduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dînsul prin Sfinții Părinți, cărora oarecînd le făcea bine. Și, luînd îndrăznire, a zis către boierul acela: "Dacă ai voit tu să mă lași liber, apoi dăruiește-mi și pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine și de o străinătate". Iar boierul a zis: "Ia-l și pe acela și mergeți cu pace la locul vostru".

Astfel, liberîndu-se Zaharia, a mers cu prietenul său în insula aceia la Cuviosul Nichita, dîndu-i mulțumire pentru sfintele lui rugăciuni, pentru care l-a izbăvit Dumnezeu din robia barbarilor. Încă și altă minune preaslăvită a făcut acest sfînt părinte. Pe trei bărbați frați după trup, care navigau într-un caic, de valurile ce se ridicaseră fără de veste la miezul nopții și de înecare i-a izbăvit, prin a sa rugăciune către Dumnezeu, și la uscat i-a scos sănătoși. Astfel, fiind singur în legături ca un robit și în primejdii, i-a izbăvit din legături și din primejdii. Și a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniței șase ani, pînă la pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostașii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dînsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema "Travlos" sau "Valvos", și se liberau Sfinții Părinți din legături și din surghiun. Atunci și Cuviosul Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberîndu-se, a ieșit. Dar mucenicul cel fără de sînge, mărturisitorul credinței cel neclintit, ostașul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la liniște vrînd să locuiască, s-a sălășluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanț, în partea dinspre miază-noapte.

Acolo petrecînd puțină vreme după cumplita pătimire și la mulți făcînd bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfîrșitul său. Și după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă și s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, într-o zi de sîmbătă. Iar Duminică, cînd se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie. Și îndată s-a auzit despre sfînta lui adormire în împărăteasca cetate și primprejur. Și s-a adunat degrabă din cetate și de pretutindeni mulțime de popor din amîndouă părțile și din amîndouă rînduielile, adică și duhovnicească și mirenească, precum și frații de la Mănăstirea Midichiei și de la celelalte mănăstiri. Au mers și doi episcopi, Sfîntul Teofil al Efesului și Sfîntul Iosif Tesaloniceanul, și îngrijind după obicei cinstitul trup al sfîntului părinte, în raclă punîndu-l, l-au pus în corabie și l-au dus la mănăstirea lui din Midichia.

Și i-au întîmpinat la țărm fericitul Pavel, episcopul Plusiadei, cu mulțime de monahi și de mireni și, luîndu-l pe umeri, l-au dus la mănăstire, făcîndu-se nu puține minuni pe cale. Pentru că neputincioșii dobîndeau tămăduiri și duhurile cele viclene din oameni se izgoneau. Apoi o femeie oarecare, avînd curgeri de sînge de mult timp, numai cît s-a atins de sfintele moaște ale Cuviosului Nichita și îndată a dobîndit tămăduire.

Deci, tot soborul cîntînd psalmi și cîntări cuviincioase, au pus pe cuviosul în mormîntul celui mai-nainte odihnit, al sfîntului părinte Nichifor, întîiul egumen al locașului aceluia, în partea stîngă a pridvorului. Și multe minuni, chiar și după îngroparea lui, se săvîrșeau și tămăduiri se dădeau celor ce cu credință se apropiau, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinții Săi. Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, să-I fie de la toți cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna aprilie

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.